Seara era frumoasă și liniştită; corul greierilor îmi aducea în suflet o armonie aparte. Gândurile, într-un zbor liber, luaseră drumul, aproape firesc, spre atmosfera plină de mistere a serilor și nopților din copilărie. Un timp, am încercat o translatare temporală a ei în trăirea prezentului. N-am reuşit, erau prea mari discrepanțele. Cu toate acestea, oglinda sufletului mă năpădea cu imagini tulburătoare, care nu puteau trăi decât în acel timp trecut, dar neuitat. Mi-am adus aminte de nopțile de toamnă târzie, ori de iarnă, când se făcea clacă la torsul cânepii. Caierele de cânepă, se transformau în fire lungi, nesfârşite, pe fusuri ce se roteau ca nişte titirezi între degetele fermecate ale torcătoarelor. Doar sufletul meu de copil și, de ce nu, cel care a mai rămas din el știa și știe ce povești minunate ascultam în acele nopți de șezătoare. În minte o vedeam și auzeam aievea pe lele Ana depănând povești, după ce se lăsa un timp rugată de suratele ei întru clacă… Femeia, cam la șaizeci de ani, greu să-i ghicești, lua o înfățișare nepăsătoare, calmă și liniștită, de parcă rugămințile ar fi fost adresate altei persoane. Mult mai târziu mi-am dat seama că, de fapt, fiind o povestitoare atât de versată, știa să pregătească atmosfera; puțină așteptare nu făcea decât să sporească interesul față de ceea ce urma. Pe mine, copil fiind, nepăsarea ei, așteptarea la care eram obligat, mă sufocau și mă făceau să suspin; răbdarea mea avea și ea o limită, nu? Nu-mi era atât de ușor să pierd o poveste spusă de ea, căci se apropia miezul nopții și, cu tot efortul pe care-l făceam ca să rămân treaz, căldura din pătuțul de după sobă mă îmbia la somn; ori, ceea ce urma să visez nici vorbă să se poată compara cu o poveste spusă de lele Ana, știam asta foarte bine!

Când la urechi îmi ajungea vocea blândă, aproape cântată, cu un timbru pe care-l recunoșteam ușor, somnul pierdea bătălia, iar sufletul meu de copil surâdea și se bucura nespus de mult… Într-o astfel de seară mi-a fost dat să ascult o poveste pe care n-am putut-o uita nici acum ...

***

‒ Amu, femei bune, își începu lele Ana povestea, auzit-ați de Nenumitele, de Frumușelele, cum li se mai zâc, no?!

‒ Auzât, lele Ană, cum să nu auzâm! Da’ ce-i cu ele?

‒ Dacă știți și ați auzât de ele, știți dară și de ce ținem noi, femeile, cele de p-aici, ca în ziua de marți să nu toarcem, să nu spălăm haine, nici să coacem în cuptor, ori să ne lăiem, ținând-o aproape ca pe o zi de cele trecute-n calendar cu cruce roșie, doar că nu să bagă la biserică...

‒ Să nu-ți uiți vorba, lele Ană, a întrerupt-o Sabina, vecina ce sta la trei case mai sus de noi, că tot veni vorba despre marți, aș vrea să te întreb, că, no, știi mai multe lucruri ca noi, astea mai tinere… Ce-i marța între tunuri?

Lele Ana zâmbi ușor, numai de ea știut și, de ce nu, și de mine, țimburușul din pătuț! Auzisem odată, nu tare demult, o vorbă de-a ei, cum că vecina noastră Sabina, deși se ține deșteaptă foc, nu le-ar cunoaște chiar pe toate! Uite, se adevereau vorbele ei!

Lele Ana și-a umezit puțin degetele care învârteau fusul, apoi, privind înspre Sabina, i-a zis:
‒ Marța de care vorbești tu, Sabină, este marțea din prima săptămână a Postului Mare. Amu, din bătrâni, de pe vremea dacilor, o rămas obiceiul ca zilele din prima săptămână a Postului Mare să poarte nume și în acele zile să faci, ori să nu faci anumite lucruri.

‒ Și care-s acele nume? întrebă curioasă Sabina, spre disperarea mea.

‒ Apoi să le luăm la rând, râse subțire lele Ana, bucuroasă pe undeva, că avea ocazia să-i dădea lecții deșteptei: Lunea Urâta, Marți între Tunuri, Miercurea Milostivelor, Joia Verde, Vinerea Seacă și Sâmbăta Morților; Duminica a rămas așa cum e, fără de nume, că-i ziua Domnului! Marți între Tunuri îi ziua cea mai dragă Nenumitelor, un fel de iele, zâne, ori ursitoare și acestea vor ca toate vietățile din jurul lor, în această zi, să se bucure. Pentru asta se întâlnesc și se prind în joc, în danț… Doar ați văzut vârtejurile de vânt, mai ales primăvara... Ei, acele vârtejuri sunt de fapt Nenumitele, prinse-n danț. Sunt din altă lume, dar îs ființe cu suflet și ne simt, ne pot citi gândurile și știu dacă suntem buni ori răi. Când vedeți că s-o născut un vârtej lângă voi, să nu cumva să vorbiți pe cineva de rău, ori să intrați în el, că n-ar fi mare mirare să vă pierdeți mințile!... E mai bine să vă îndepărtați de ele, cu blândețe și poate n-ar strica o rugăciune, spusă liniștit… Dar am vrut să vă spun una și, iacă, am ajuns la alta...

O vreme a tăcut, timp în care mama, gazdă bună, a așezat pe masă de-ale gurii, invitându-le pe femei să mănânce ce le-o plăcea și să guste din vinul roșu abia limpezit. Femeile nu s-au lăsat îmbiate prea mult... Au mâncat, râzând și glumind una pe seama celeilalte și simțindu-se bine. Într-o vreme, după ce toată lumea s-a așezat iar la tors, lele Ana, binedispusă, le zise:

‒ Femei bune, să mă întorc la gândul avut înainte de masă... Amu, ce voi zice, am aflat și eu de la bunica mea, când eram și eu ca pruncu’ cela din pat, care se face că doarme, dar e numai urechi, chit că ochii și-i ține închiși...

Am tresărit fără să vreau și dacă cineva ar mai fi avut și grija mea, m-ar fi văzut schimbat la față. Am încercat cât am putut eu mai bine să par mai departe adormit..., dar lele Ana știa bine ce știa. Numai că mi-a dat pace și încet, încet, m-am liniștit. Puțin mai târziu, după ce și-a aranjat legătura la caier, a continuat:

‒ Aci, într-un sat de Sub Codru, nu tare departe de satu’ nost, câteva neveste tinere și câteva fete s-au adunat la șezătoare. Râzând și glumind, s-au pus pe treabă, că slavă Celui-de-Sus, aveau fuior de tors pentru doi ani. Una dintre muieri, nu tare de mult măritată, le zice celorlalte:
‒ Ce bine ar fi dacă bărbații noștri s-ar gândi să vină la noi la șezătoare!
‒ Ar fi și mai bine dacă ar veni și i-ar aduce cu ei și pe drăguții noștri! ‒ sări cu vorba una dintre fete.

N-o trecut mult, cam cât ai fierbe un ou, că pă ușă au intrat bărbații muierilor și drăguții fetelor. Numai drăguțul fetei care vorbise, n-o venit, dar nu era niciun bai, căci feciorilor li se alăturase, nu se știe cum și în ce fel, un tânăr chipeș, străin de sat, care tare fain știa să cânte la vioară. Amu, odată cu venitul bărbaților și feciorilor, veselia din șezătoare era și mai mare. Fusele se-nvârteau parcă mai cu spor. Și dacă odaia ar fi fost o țâră mai mare, de bună sama ar fi încins și un danț, că feciorul cela cu ceatără cânta așe de fain, de se strângeau degetele muierilor pe fuse, oprindu-le și pornindu-le, după cum își mișca arcușul. Într-o vreme, feciorul străin, văzând că fata de care am pomenit era singură, s-a dat pe lângă ea, ba cu o vorbă, ba cu un cântecel născut din strune bine stăpânite, anume făcute parcă numai pentru ea. Fata, sfioasă la început, încet, încet și-a dat drumul și ea, răspunzându-i cu destulă istețime vorbelor lui, spuse de multe ori în doi peri. Toată lumea era mulțumită și la locul ei… Părea o seară de marți minunată. Ba unii chiar aduseră vorba că ar trebui făcute mai des asemenea șezători. Timpul se scurgea pe tăcute și nimeni nu băgă de seamă că trecuse de mult de miezul nopții.

Cu toată voioșia și atmosfera plăcută, oboseala și somnul începuseră să-și ceară drepturile, căci altfel cum s-ar putea înțelege scăpările tot mai dese ale fusurilor din mână, ba de către una, ba de către alta. Parcă și vioara feciorului străin suna de la o vreme altfel. Până și fata noastră și-a scăpat fusul, care s-a rostogolit sub masa din odaie, până la picioarele flăcăului străin. Repede, să nu se facă de rușine că o lovise și pe ea somnul înainte de zorii zilei, se aplecă și-l culese în grabă, însă mult timp după aceea, cu privirile în pământ și cu inima să-i sară din piept, a încercat să-și adune toate puterile ca degetele să nu-i tremure și să stăpânească fusul, care i se părea acum mai nărăvaș ca oricând. Își aruncă într-un târziu privirea spre pendula agățată pe un perete și se sperie văzând cât mai era până la dezlegarea zorilor și asta nu fiindcă ar fi fost neputincioasă în fața oboselii și a somnului, căci, poate, în acel moment al nopții, ea era cea mai trează ființă dintre cele aflate acolo în odaie. În loc de somn, spinarea îi era cuprinsă de fiori reci, cum nu mai fusese cuprinsă niciodată până atunci. Gândurile de care era cuprinsă o măcinau ca și cum s-ar fi aflat între pietre de moară. Își ferea privirea de tânărul cu vioara, ca și când acesta nu s-ar mai fi aflat acolo, deși mintea ei tocmai pe lângă el se învârtea. Starea în care se afla și la care se străduia să-i pună capăt, căutând o portiță salvatoare, i se trăgea de la cele ce văzute sub masă, când se aplecase după fus. La început a crezut că oboseala îi aduce închipuiri în fața ochilor… Ce vedea era însă real. Străinul cel chipeș avea… copite de cal și gândul că era chiar… Necuratul în persoană, o cutremură! Numai ea, sărmana, știa câte cruci își făcuse cu limba pe cerul gurii, dar lucrurile mergeau înainte și nu observă nicio schimbare în comportamentul ciatarâșului. A încercat și cu „Tatăl nostru”, adăugând mai apoi toate rugăciunile cunoscute, dar degeaba.

Veni și vremea ca șezătoarea să se spargă și fiecare să se ducă la casa lui. Tânărul se oferi să o însoțească pe fată, spunându-i că are același drum cu al ei. Cuprinsă de groază, se pregătea să-l refuze cu vorbe rupte din predicile preotului din sat, pe care le auzise nu demult la o sfeștanie, dar, coborându-și privirea spre picioarele lui, ce să vezi? … Acestea arătau cum trebuiau să arate. Ce copite? Doamne, de unde și cum i s-a putut năzări ei așa ceva? Sigur era oboseala de vină, somnul care nu-i dăduse pace și o făcuseră să vadă lucruri care nu puteau fi adevărate… Mai liniștită acum, acceptă. Totuși, înainte să iasă pe poarta casei, un gând îi trecu prin minte și, fără să fie văzută de cineva, legă de zăvorul porții capătul firului de la un ghem, din cele depănate mai devreme, lăsându-l să se deșire în urma ei.

Pe drum, tânărul începu să-i vorbească despre fel de fel de lucruri de care nu mai auzise până atunci, ba chiar îi cântă și la vioară, încet, abia auzit. Fata nu mai înțelegea nimic. Drumul spre casă îi părea necunoscut și vru să-l întrebe pe unde o luaseră, dar oricât încerca să lege două cuvinte, buzele nu o ascultau. Începu să-și simtă sufletul cuprins de o spaimă cumplită și pipăi ghemul să se asigure că mai era în buzunar. Deodată, la urechi îi ajunse cântecul unui cocoș răgușit, apoi altul, ca un răspuns la cel dintâi… Întreaga ei ființă părea că se trezește dintr-un somn greu, unde trăise un vis urât… de care nu se putuse desprinde până la auzul cocoșilor. Se uită în jurul ei și văzu că era singură. La doar câțiva pași mai încolo zări câteva capete de cruci, acoperite în parte de aburii nopții. Dincolo de ele, apucă să mai audă un sunet ciudat de vioară, ba trist, ba săltăreț, din ce în ce mai slab, până când se pierdu cu totul. Își adună toată puterea de care era în stare în acel moment, să-și scoată trupul din încremenirea care-l cuprinsese. Luând în mâini ghemul aproape deșirat, începu să înfășoare pe el firul de tort, pas cu pas, într-un drum lung și anevoios. Se crăpase bine de ziuă când a ajuns la poarta casei care găzduise șezătoarea...

***
În odaie se lăsase o liniște de mormânt, iar rotirea fusurilor înghețase. În pătuțul de după sobă, eu mă făcusem mic, mic și puțin a lipsit să nu sar din el și să mă ascund după fusta mamei.

‒ Ai de mine și de mine, lele Ană! Cu povestea asta ne-o fi frică să ieșim din casă, până ce-om auzi și noi cocoșii cântând! sparse liniștea cineva.
‒ Apoi nici să nu vă gândiți la ducă, că mare lucru n-am tors și nici nu-i noapte de marți! îi răspunse lele Ana.

Nu știu când am adormit și ce am visat în acea noapte, dar ceea ce îmi aduc aminte și acum e că, dimineață când m-am trezit și am ieșit în curte, am privit cu mare atenție după cocoșul nostru, cu coada mare, din pene pestrițe, îndoite la vârf ca niște seceri. Era mare și fălos, cârâind pe lângă găini, dar nu știu de ce aveam impresia că habar nu avea de puterile lui magice, miraculoase, prin cântecul lui la spartul zorilor!...