Aproape că nu-l mai recunoşteam pe bărbatul din faţa mea. Oarecum speriat, m-am lipit de mama, căutându-i mâna. Faţa nebărbierită şi palidă şi ochii pierduţi în găvanele vineţii şi adâncite, de nu le puteai zări lumina, păreau ale vreunei năluci care îmi speria visele când ascultam înfrigurat poveştile cu strigoi spuse iarna la gura sobei. Trupul uscat, lipsit de vlagă şi adus de spate, îi susţinea cu greutate braţele care parcă-i fuseseră rupte de pe trup şi încleiate după aceea la nimereală. M-a privit şi el o vreme, ca şi când s-ar fi mirat că mă aflam acolo, apoi a întins braţul drept şi m-a mângâiat pe creştet preţ de câteva clipe, după care şi-a întors capul şi a rămas privind pierdut pe geamul odăii de parcă noi n-am fi fost prezenţi. Gestul lui părintesc mi-a adus aminte însă cum mă ţinuse cândva pe genunchii lui de zeci, poate şi sute de ori, încântându-mi copilăria cu basmele şi poveştile lui…

– „Bade Mikloş, spune-mi o poveste pe care nu mi-ai mai spus-o niciodată!”, îl rugam eu căutându-i privirea, care atunci era limpede şi curată. El zâmbea înţelegător şi, scormonindu-şi prin minte, ca printr-un cufăr vechi plin de comori, începea: „A fost odată ca niciodată, a fost, a fost, a fost…”… „Bine cu atâta „a fost, a fost”… Ce a fost?”, încercam eu nerăbdător să-l fac să povestească odată. Uneori îl prindeam cu „ocaua mică”, căci povestea pe care o începea mi-o mai spusese cândva, chiar dacă încerca s-o mai înflorească pe ici şi colo… Atunci, drept compensare, îmi povestea frânturi din viaţa lui şi, de multe ori, frânturile acelea aveau farmecul basmelor cărora atât de frumos ştia să le dea viaţă. Dacă nu intervenea mama ori tata, scoţându-l cu greu din „mâinile mele”, eram în stare să-l ascult ore în şir.

– Când ai venit acasă? am auzit-o pe mama întrebând, înainte de a se aşeza în fotoliul de lângă soba de mojar.

Mătuşa Veronica, cu lacrimile încă neuscate pe obraji, a răspuns în locul lui:

– Astă noapte… Uite cum arată, parcă s-a întors dintre morţi!…

– Nici nu-ţi dai seama câtă dreptate ai… Da, dintre ei m-am întors!… i-am auzit vocea venită parcă de nicăieri, căci încă privea pierdut afară.

Îl priveam cu coada ochiului. Razele de lumină care pătrundeau în odaie îmi ofereau însă doar o siluetă diformă care încă mă speria. Dar nu pentru mult timp, căci Dănuţ, nepotul lui şi prietenul meu… de-o viaţă, m-a strigat să ies în curte la joacă. Pentru mine ziua a trecut repede, uitând pentru câteva ore de badea Mikloş. De-abia mai târziu, în drum spre casă, imaginea lui mi-a revenit în faţa ochilor şi, curios, am întrebat-o pe mama:

– Badea Mikloş o să moară?

M-a măsurat cu privirea câteva clipe, apoi, dându-mi jos de pe cămaşă o scamă invizibilă, mi-a răspuns cu glas coborât:

– Ce-ţi veni, dragul mamii, cu vorbele astea? Cum să moară?…

– Că-i aşa de slab şi… şi Dănuţ crede asta!

– Stai liniştit, în câteva săptămâni se va întrema, ai să vezi!… A lucrat mult, dar s-a întors acasă şi va fi bine…

O priveam puţin nedumerit, căci avea ceva aparte în voce, ceva ca o durere, pe care am simţit-o, dar n-am reuşit s-o înţeleg. Abia peste ani am aflat cum au stat lucrurile atunci cu badea Mikloş, şi asta chiar din gura lui…

… Eram acasă la ţară, profitând din plin de vacanţa de după al doilea an de liceu. Într-una din zile, în curtea noastră au intrat mătuşa Veronica şi badea Mikloş. M-am bucurat mult să-i văd şi, după ce s-au aşezat lângă mine şi mama, pe băncuţa din curte, aflată la umbră sub bolta de viţă-de-vie, am început să povestim verzi şi uscate. Bineînţeles că subiectul principal am fost eu şi viaţa mea de licean. Mătuşa a început să mă descoasă, dar eu, printre răspunsuri scurte şi vagi, îl cercetam curios pe badea Mikloş. Bărbatul din faţa mea arăta acum a „om normal”, deşi îmbătrânit. Nu mai semăna cu cel de acum cinci ani, când mi se păruse că evadase dintr-un cimitir şi se întorsese acasă spre a muri… a doua oară. După ce şi-a satisfăcut curiozitatea, mătuşa a luat-o pe mama de braţ şi s-au ridicat împreună, plecând într-ale lor şi lăsându-ne singuri.

– Mi-e dor de poveştile dumitale, bade Mikloş, îi zic eu după o vreme, fără să mă ruşinez că la vârsta mea încă mai doream să-i ascult poveştile.

M-a privit şi, zâmbindu-mi, a dat din cap, apoi mi-a spus:

– Cred că acum, cu şcoala pe care o faci, ştii mai multe ca mine, dragul meu!…

– Povesteşte-mi ce vrei dumneata, nici barem nu-ţi cer să înceapă cu „a fost odată…”, cum îţi ceream când eram mic, am glumit eu.

Deodată a devenit tăcut, apoi şi-a aprins o „mărăşească”. Prin norişorii albăstrui, sloboziţi pe nas şi gură în rotocoale mai mari sau mai mici, m-a privit de parcă ar fi vrut să-mi cearnă tot sufletul.

– Ţi-oi spune o poveste, dar povestea asta e doar pentru urechile tale, căci te văd băiat dezgheţat şi cred eu că-i musai s-o ştii, şi să n-o uiţi niciodată! mi-a zis, privind conspirativ în jur.

Îmi trezise deja interesul şi aşteptam cu nerăbdare să înceapă. Nu se grăbea însă. A lovit scurt cu arătătorul ţigara, eliberând-o de scrum, apoi a dus-o la gură, trăgând din ea cu nesaţ. Părea că-şi adună gândurile. Într-un târziu, a început, cu glas domol.

Somes-Uileac– În ’62, când a venit „colectivizarea” peste noi aici în sat, aveam mult pământ… Cei care au venit la putere m-au pus să semnez, sub ameninţare, fel de fel de „adeziuni”, ca până la urmă, deşi le-am cedat tot pământul, mai puţin grădina de lângă casă, tot să mă aresteze, cică eram „element burghezo-moşieresc degradat”. Când i-am întrebat de ce sunt arestat, mi-au spus că era nevoie să fiu reeducat, să pot înţelege că pământul nu e al meu, ci al întregului popor… S-a depus un efort susţinut cu mine pentru a înţelege „noua politică”. Numai spinarea şi tălpile mele ştiu greutatea argumentelor aduse de „dascălii” mei. După ce m-au plimbat prin beciurile miliţiei de la Şomcuta Mare, apoi prin Sighet, şi m-au bătut în permanenţă, am fost urcat într-un vagon de marfă, alături de alţi deţinuţi, şi… direcţia Canalul Dunăre-Marea Neagră… să-mi continui studiile, încă patru ani…

O vreme a tăcut. Eram uimit de ceea ce aflam, dar mai ales de felul sarcastic în care-şi povestea suferinţele prin care trecuse.

– Dragul meu, dacă azi mă vezi şi, uite, stăm la poveşti, e fiindcă am avut credinţă în Cel-de-Sus, că nu mă simţeam cu nimic vinovat, dar asta, pentru călăii mei, nu avea prea mare importanţă. Ba la un moment dat, gardianul care ne supraveghea, unul căruia în spate îi spuneam „Bărzoiul”, căci stătea rezemat tot timpul într-o coadă de lopată cu care ne altoia pentru te miri ce, ne-a spus-o de la obraz: „Bă, putregaiuri nenorocite, voi credeţi că aţi venit aici să vă faceţi anii de temniţă primiţi? Nu, mă nenorociţilor!… Aţi venit să vă lăsaţi aici oasele… Aţi înţeles, mă, scursori burgheze?”

Amintirea asta l-a tulburat mai mult decât ar fi vrut. S-a schimbat la faţă. A tăcut brusc şi privirea i s-a pierdut undeva într-un ungher al curţii. Îmi era frică să-l mai întreb ceva şi de aceea am rămas şi eu tăcut, aşteptând să văd dacă va continua. Nu ştiu cât timp a trecut până ce vocea i s-a făcut iar auzită.

– Într-o zi, s-a prăbuşit peste noi un mal de pământ… Dumnezeu a vrut să scap, eu fiind mai în margine, dar mulţi din echipa mea şi-au găsit acolo sfârşitul. Gardienii ne-au pus pe cei rămaşi în viaţă să încărcăm morţii într-o căruţă şi să-i ducem la morgă, aflată în clădirea infirmeriei. Infirmierul când ne-a văzut s-a îngrozit. Ne-a spus doar: „Uite, camera de colo e morga… Găsiţi-le un loc şi ăstora!” La început nu i-am înţeles bine vorbele, abia când am deschis uşa „morgii” am aflat cruntul adevăr… Încăperea era una obişnuită şi era plină de cadavre, oameni aruncaţi de-a valma, aşa cum ai descărca o căruţă de lemne. Se vedea undeva un cap, undeva o mână descărnată… toţi erau în pielea goală. M-am considerat mereu un bărbat tare cu firea, dar la ce mi-a fost dat să văd atunci… mi s-au tăiat picioarele… Noroc cu infirmierul care a aruncat o găleată de apă peste mine, ca să-mi revin în simţiri… M-am întors la lucru mai mult mort decât viu, tremuram din toate încheieturile de parcă aş fi fost beteag de friguri. În mine sufletul se chircise îngrozit de tot ce văzuse şi simţise, implorând mila Celui-de-Sus. Nu mai aveam demult lacrimi, aşa că gardienii nu-mi puteau bănui starea sufletească, să se bucure de neputinţa în care mă simţeam azvârlit…

O vreme s-a oprit din povestit. Ţigara din mână i se stinsese. A aruncat-o cu un gest scurt şi nervos. Apoi, de parcă acum şi-ar fi adus aminte de ceva anume, mă întrebă, cercetător:

– Fumezi?

– Nu, nu-mi place obiceiul ăsta!

– Bine faci, dragul meu, că odată ce i-ai prins gustul, cu greu scapi de apucătura asta…

Simţeam că nu mai vrea să-mi povestească, că nu vrea să-şi mai aducă aminte de iadul în care a trăit mai bine de patru ani… Într-un târziu, cu o voce joasă, abia auzită, a continuat:

– Apoi, nu ştiu dacă povestea asta a fost bine ori nu să ţi-o spun, dar mă gândesc că va veni şi vremea când cineva va avea destul curaj să arate cum s-au întâmplat anumite lucruri… şi poate chiar să scrie despre ele…

– Bade Mikloş, dar de ce nu faci chiar dumneata asta? Ai putea să-ţi scrii amintirile într-un caiet şi cine ştie…

Un timp a tăcut de parcă n-ar fi înţeles vorbele mele, apoi ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi, a murmurat:

– Nu pot face asta!… Mi-e frică să nu-i trezesc pe diavolii îngropaţi cu multă rugăciune şi iertare în străfundurile minţii…

Dinspre grădină, se întorceau mama şi mătuşa, iar badea Mikloş s-a ridicat de pe băncuţă şi, întâmpinându-le, a intrat în vorbă cu ele. Eu am rămas pe bancă cuprins de multe gânduri şi întrebări, buimăcit de mica lecţie de istorie primită, istorie reală, pe care ştiam că nu aveam s-o citesc în nicio carte… Deodată, mi-am adus aminte cu claritate de cuvintele pe care le rostise în urmă cu aproape cinci ani, în noaptea când se întorsese de la Canalul Dunăre-Marea Neagră:

„Nici nu-ţi dai seama câtă dreptate ai… Da, dintre ei m-am întors!…”