Împreună cu soţia, urcam dealul spre cimitir, pe lângă casa lui Pârga. Gospodăria era frumoasă. Casa părea nouă, ridicată probabil de fiu-său pe locul celei vechi, pe care mi-o aduceam bine aminte. Şi de badea Gusti, Pârga, cum îi ziceau oamenii, îmi aduceam aminte, deşi trecuse de mult în lumea celor drepţi. În minte, pentru un timp, i-am revăzut chipul aşa cum mi-l mai aminteam de pe vremea copilăriei şi m-am trezit zâmbind. Probabil că mi se aşezase un zâmbet pe faţă, căci deodată o aud pe soţie întrebându-mă:

– Ce-i cu zâmbetul de pe faţa ta?… La ce te gândeşti? m-a întrebat soţia, văzându-mă dus pe gânduri.

Îi plăcea foarte mult să-i povestesc amintirile mele din copilărie şi nu de puţine ori o vedeam că regretă că nu avusese ocazia să-şi trăiască şi ea copilăria la ţară şi, de ce nu, chiar la Uileac… O vreme am tăcut, nu i-am răspuns, dar gândurile de mai înainte erau nerăbdătoare să treacă în haina cuvintelor…

– Mă gândeam la badea Gusti… lumea îl ciufulea „Pârga”! Era un om hâtru, puţin bâlbâit, cu un mers iute şi cu firea înclinată spre „afaceri şi târguieli”. Când era zi de târg la Ariniş, Asuaj, Cehu, ori mai ştiu eu pe unde, mergea cu câte un sac de făină de mălai la vânzare şi îşi lăuda marfa în fel şi chip, îndemnând clienţii să cumpere de la el. Folosea mai ales vorbele: „Fărină de pârgă!… Pârgă, doamnă, pârgă, pârgă!…” Şi „pârgă” i-a rămas numele!

– Şi asta te-a făcut să zâmbeşti acum?

– Nu de asta! Mi-am adus aminte de o întâmplare haioasă cu omul ăsta… Mi-a povestit-o un prieten… Cică era pe vremea când abia se căsătorise cu lelea Florica, care mai trăieşte încă. Prinsese nişte copii pe la pomii din grădina lui şi îi cam „scuturase” puţin. Într-o noapte, nişte băieţi mai mari, ca să se răzbune, i-au jucat o farsă de pomină…
Pe vremea aceea, satul nu era electrificat; lumea se culca repede, să facă economie la petrolul din lămpi, şi se scula devreme, de cum se crăpa de ziuă. În acea noapte, s-a întâmplat să fie şi o mică furtună. Când fulgera, o clipă, două, zicea-i că-i zi.
Lumina aproape că te orbea, ca apoi totul să se scufunde într-un întuneric de smoală, scurs parcă din iad. Ce s-au gândit dracii de copii? Nici mai mult nici mai decât să-i scoată bivoliţa din poiată, s-o urce pe talpa casei şi apoi să o lege de uşa de la intrare…
Badea Gusti, auzind într-o vreme zgomote la uşa tindei, s-a ridicat din pat, încet, să n-o trezească pe Florica şi, fără să-i treacă prin cap să aprindă lampa, a dat să iasă pe talpă, să vadă ce se întâmplă. În momentul când a deschis uşa, s-a întâmplat să fulgere. Câteva clipe, în faţa lui a zărit o fiinţă venită din iad…
Neagră, cu coarne imense, scoţând flăcări pe nişte nări care păreau hăuri, cu nişte ochi mari, cum nu mai văzuse niciodată. Nu putea fi decât Necuratul, în carne şi oase. Spaima l-a secerat, doborându-l la pământ.
În întunericul care a urmat, cu un efort supraomenesc s-a ridicat, reuşind apoi să trântească şi să închidă uşa în faţa acelei fiinţe înfiorătoare. Cu greu, împleticindu-se, a reuşit să ajungă în odaia cealaltă, la Florica.
O scutură puţin de umăr şi, cu glasul sugrumat de spaima care încă îl stăpânea, îi zise: „Florica, Florica, scoală-te!”
Femeia, ameţită de somn, abia bolborosi: „Ce-i Gustinaş, care-i baiu?” „Ne…ne…curatul, Necuratul… e…e…e… pe…pe talpă, vre să intre în casă!”
Florica, trezită de-a binelea, de parcă ar fi aruncat cineva apă pe ea, îl trase cu o forţă nebănuită lângă ea în pat, pătura trasă peste capete devenind pavăză divină împotriva Fiarei. Era totuşi o situaţie ciudată acolo în pat, sub pătură… Nu se ştia care pe care să se ţină-n braţe.
De la uşa tindei, din când în când, le ajungeau la urechi zgomote ciudate. „De câte ori ţi-am spus, Gusti dragă, să facem sfeştanie în casă, da tu… nu şi nu!
Doamne Iisuse Cristoase, apără-ne de Cel-Rău!”, îi reproşă Florica, cu o voce ce suna straniu, tremurând toată. Plin de remuşcări, Gusti a cuprins-o în braţe cum n-o mai făcuse de pe vremea când era fecior şi… umbla la ea. „O…o…o să fa…fa…facem!” i-a promis el, şoptit, fără ca de data asta, prin minte, să-i mai treacă vreun calcul cam cât îl va costa promisiunea făcută.
Au început amândoi să se roage cum ştiau mai bine şi mai cu suflet. Abia când s-a făcut ziuă, palizi de nesomn, au îndrăznit să se dea jos din pat şi să deschidă uşa de la tindă.
Pe talpa casei nu se afla nimeni, pe treptele de la intrare au zărit nişte urme verzi, ciudate.
Când s-au uitat mai bine, amândoi au ajuns la concluzia că numai baligă, întinsă de ploaia de peste noapte, poate fi, deşi puteau jura că pe trepte, seara trecută, nu fusese nimic.
Florica şi-a făcut cruce, apoi cu o găleată de apă şi cu un măturoi a început să cureţe pietrele treptelor, deşi ar fi vrut să le mai arate şi altora să-şi dea cu părerea…
Ceea ce nu ştiau cei doi era că, după ce Pârga închisese uşa de spaimă, fecioraşii „naibii” au aşteptat un timp, apoi au dus bivoliţa iar în poiată.
Poate că prietenul meu le-o fi înflorit puţin toate cele povestite, dar nu văd de ce…
Oricum, tot el mi-a spus că la câteva zile de la acea întâmplare, Pârga l-a chemat pe preot să-i facă sfeştanie în casă…