Mitru, prietenul meu de la ţară, în fiecare an, toamna târziu, după ce fierbea pălinca, îmi trimitea şi mie câte o jumătate de litru… „Aşa, de cuştuluit”, îmi spunea el de fiecare dată.

Nefiind băutor de pălincă, o făceam uitată pe vreun raft din bucătărie, urmând a-i veni rândul cine ştie când. Aşa s-a întâmplat şi anul ăsta cu „jumătatea” adusă de nevastă-sa, Sabina, într-o sticlă de plastic.

În Ajun de Crăciun, zărindu-mă prin curte, se apropie de gard şi-mi zice:
– No, Doamne ajută, vecine!
– Sănătate, Mitrule!
– No, văd că aveţi musafiri! Faceţi Crăciunul aici!?…
– Aşa ne-am gândit!
– Apoi musai să viniţi… cu doamna, cu tăţi, să ne corindaţi!
– O să venim, Mitrule, o să venim! îi promit eu.

Am mai stat acolo de vorbă, aflând astfel ce s-a mai întâmplat prin sat, ajungând, de la una la alta, inevitabil, şi la politică. După o vreme, şi-a luat rămas bun, nu înainte de a-mi reaminti:

– No, atunci vă aşteptăm pă la noi!….

Târziu, după miezul nopţii, am intrat în curtea casei lui Mitru, însoţit de musafirii mei de la oraş, cântând „O, ce veste minunată”. Mitru şi Sabina ne-au primit în casă şi, alăturându-ni-se, am terminat împreună frumoasa colindă. Aveau gospodărie mare şi frumoasă. Acum, tot atât de adevărat era că-i ajutaseră şi feciorii plecaţi la lucru prin cele străinătăţi.

– No, ni, aşezaţi-vă la masă, ne îndeamnă Sabina, ridicând capacele de pe nişte blide mari, pline cu bunătăţi.

Fără să ne mai întrebe de dorim ori nu, Mitru începe să toarne în pahare pălincă, dintr-o sticlă. Avea zâmbetul întins pe întreaga faţă; se vedea că-l bucurase colinda noastră. Poate că acel zâmbet se născuse, mai ştii, din siguranţa de sine, că are pălincă bună, imposibil de refuzat!

– No, ni luaţi, rogu-vă şi să ne dea Dumnezeu sărbători fericite şi multă sănătate!
Am ciocnit paharele, adăugând şi noi câte-o urătură gazdelor, după cum ne-am priceput fiecare.

Am luat o înghiţitură de pălincă şi am plimbat-o prin gură, încercând să-i analizez calităţile. Pe la noi se face pălincă bună, dar, pentru asta trebuie să te pricepi şi se pare că Mitru chiar se pricepea. La început mi s-a părut dulcie, cu gust şi miros de prune coapte, apoi, când s-a scurs pe gâtlej, am simţit o căldură plăcută, fără însă să mă ardă.

– Mitre, bună pălincă ai făcut anul ăsta! Nu prea tare, să-ţi ardă gâtul, ci doar atât cât trebuie. Mai bună decât orice votcă ori whisky! îi zic eu aşezând paharul pe masă.

– Apoi, prunile o fost bine coapte şi, când le-am dărălit, o lăsat zamă multă, roşie şi dulce, că ai fi putut-o be ca pă must! ne zice Mitru, cu o mulţumire în glas de ziceai că el s-a îngrijit îndeaproape de coacerea prunelor în acest an.

După o vreme, îşi umple iar paharul şi, privindu-ne ca pe nişte învăţăcei, continuă:
– De tare,-i tare, că no, ce pălincă poate hi dacă n-are peste 53 de grade. Am făcut-o aşe cum am vrut, că am avut de unde şi cu ce!
– Totuşi, câte grade are? insist eu.
– Apoi ştiu de la bătrânii noşti că o pălincă curată, când o scuturi, trebuie să ţină mărgelele cam cât îţi ia să spui un «Tată nost’»!

Să ne convingă, cuprinde paharul în podul palmei şi-l scutură de câteva ori, apoi îl aşază pe masă. Noi, nepricepuţi, priveam curioşi la colierul de mărgeluţe adunat la marginea paharului. Mitru, cu o voce de diac, începe rugăciunea, fără grabă, accentuând pe anumite cuvinte, mai ales pe cele de început ale fiecărui verset:

– „Tatăl nostru, care eşti în ceruri,
Sfinţească-se numele Tău,
Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta,
…………………………………………………….
Că a Ta este împărăţia, şi puterea, şi mărirea,
A Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
Acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin!”

Avea dreptate, terminase rugăciunea şi mărgeluţele colierului încă nu se spărseseră în totalitate.

– Cred că ai putea termina şi „Născătoarea”, glumesc eu, privind fascinat la zecile de mărgeluţe care refuzau să renunţe la viaţă.

În acele momente apreciam isteţimea ţăranului român, care ştia să se descurce în treburile lui gospodăreşti, fără atâtea aparate şi instrumente. Mi-am adus aminte de mama, Dumnezeu s-o odihnească, cum ştia, cu o simplă aşchie de lemn, când era gata copt cozonacul, ori făcută friptura din cuptor…

După ce ne-am ospătat bine, le-am mulţumit gazdelor şi, înainte de-a ieşi din casă, le-am spus că-i aşteptăm şi noi cu colinda.

– O să vinim cu dragă inimă, da’ mai târziu, că-i aşteptăm pe cuscri, ne-au promis Sabina şi Mitru, conducându-ne până la portiţa de la drum.

S-au ţinut de cuvânt şi, către ziuă, la geamul care da spre terasă, amândoi ne colindau, spunându-ne povestea Naşterii lui Iisus Hristos… Noi ne aflam la masă, la un vin fiert, încercând să ne alungăm frigul din oase, căci colindaserăm pe la mulţi prieteni şi cunoştinţe.

– Mitrule, merge un vin fiert? întreb, după ce ni s-au alăturat, punând mâna pe ibricul din care ieşeau aburi de vin, înmiresmaţi cu scorţişoară şi vanilie.
– Am „tensiune” şi vinul nu-mi cade bine! îmi zice el uitându-se pe masă după o altă băutură.
– Atunci, o pălincă? zic eu, aducându-mi aminte de pălinca dăruită de nevastă-sa Sabina, în toamnă.
– Aşe-i mai bine! răspunde el mulţumit.

Mă duc la dulapul din bucătărie, găsesc „donaţia” şi o golesc într-o cană de sticlă. Mitru se uită curios şi oarecum reticent la pălinca pe care i-o turnam în pahar. Tăcut, cuprinde paharul în podul palmei şi-l scutură, apoi îl pune pe masă. Nu apuc să-i citesc pe buze decât: „Tatăl…” că toate mărgeluţele îşi dăduseră obştescul sfârşit. Intrigat, mai încearcă odată. Acelaşi rezultat…

– No, da din ce-i făcută pălinca asta? întreabă nedumerit.
– Mitrule dragă, n-am de unde şti! Zic s-o întrebi pe Sabina, că ea mi-o adus-o de „cuştuluit” în toamnă, după ce aţi fiert pălinca!

Câteva clipe privirea îi poposeşte pe chipul Sabinei, care părea serios preocupată de reţeta unei prăjituri, apoi ia paharul de pe masă şi-l duce la gură, zicându-mi:

– No, că bună a hi şi asta… Mâine ţi-oi aduce alta şi… a hi cu iertare!

A dat paharul peste cap dintr-o înghiţitură şi, cât a stat la mine în casă, numai din „donaţie” a vrut să bea, de parcă ar fi dorit s-o termine el singur, cât mai repede…