Grea boală o cuprinsese pe lele Măria. Întinsă-n pat, femeia suspina din greu şi plângea cât era ziua de lungă. Din ochii scufundaţi în orbite, împrejmuiţi de o piele încreţită, vineţie, îi curgeau neîntrerupt lacrimi mari şi tulburi. Buzele i se mişcau încet, dar nu slobozeau cuvinte, de parcă ar fi spus cuiva, nevăzut şi neauzit, o poveste. În lumina tristă, de toamnă târzie, care pătrundea prin geamul odăii, chipul ei era ca al unei fiinţe cu un picior trecut deja dincolo. Speriat şi îngrijorat, Vasile, singurul ei copil, l-a rugat pe părintele Grigore să vină s-o spovedească şi s-o împărtăşească, căci nu ştia ce putea aduce ziua şi noaptea. Popa Grigore a făcut tot ce-i cerea credinţa şi datina să facă în asemenea momente, spre liniştirea sufletească a muribundei, dar lucrurile au rămas ca mai înainte. Bolnava, aflată pe patul de suferinţă, nu se liniştise, nu părea să se fi împăcat cu sine, de parcă ar mai fi avut încă socoteli de încheiat pe astă lume.

– Mămucă, ce-i cu dumneata? o întrebă Vasile, aşezându-se lângă ea, pe marginea patului. Încerca să-şi stăpânească glasul, să nu-l simtă slab şi neajutorat. După ce-a murit Toader, taică-său a încercat s-o ia cu el la Cluj, dar Maria n-a vrut să plece din Uileac în ruptul capului.

– Vasile, aici m-am născut şi aici aş vrea să mă îngropaţi, când mi-a veni vremea, lângă Toader…

– Mamă, e puţin lucru să ne ai lângă dumneata clipă de clipă, ceas de ceas?

La reproşul lui, Maria nu-i răspunse o vreme, ci s-a uitat tristă pe geamul încăperii, cuprinzând cu privirea ocolul mare, înconjurat de toate acareturile necesare unei gospodării vrednice.

– Ce să fac în Cluj, între patru pereţi? Lăsaţi-mă pe mine să trăiesc aşa cum am trăit până la anii ăştia, apoi, când nu s-o mai putea, om vedea ce-a mai fi!

Aproape zece ani s-a descurcat singură, ori aproape singură cu grijile gospodăriei la care nu vroia să renunţe. Vasile o ajuta cu tot ce putea, iar cele două nepoate îşi petreceau o bună parte a vacanţelor cu ea, la Uileac. Acum, de-o vreme, tare-i slăbiseră puterile şi cu greu se mai putea da jos din pat. Simţea că i s-a apropiat şi ei ceasul. Nopţile se rostogolea prin pat gemând de durere, iar de nu era durerea, erau amintirile care o bântuiau şi n-o lăsau să doarmă, sleind-o de puteri.

În ochii bătrânei au început să se adune lacrimi grele, care, nestăpânite, şi-au găsit uşor drumul printre ridurile feţei spre gâtul subţire, acoperit de o piele cenuşie şi stafidită.

– N-am putut, Vasile, n-am putut şi gata! izbucni ea într-un plâns sfâşietor.

– Ce n-ai putut, mămucă? întrebă Vasile prinzându-i o mână între palmele lui.

O vreme, bătrâna continuă să plângă doar cu lacrimi şi suspine. Respiraţia greoaie îi sălta, din când în când, coşul pieptului, sacadat, încât Vasile credea că maică-sa e pe cale să-şi dea ultima suflare.

– N-am putut să-mi mărturisesc păcatul pe care-l ţin îngropat în mine de ani şi ani!

Lui Vasile i se păru că visează , că n-a auzit bine.

– Ce spui, mamă? Ce n-ai putut mărturisi preotului? întrebă el, încercând să descopere în licărirea puţină a ochilor bolnavei, ceea ce ea considera a fi un păcat de nemărturisit.

Bătrâna mai suspină o dată adânc, apoi respiraţia ei se calmă. Închise ochii, părând a fi cuprinsă de un somn odihnitor de care nu prea avusese parte în ultima vreme. Vasile ridică uşor capătul învelitorii şi aşeză cu grijă pe lângă bolnavă mâna pe care până atunci o ţinuse prizonieră. Apoi se ridică şi dădu să plece, să-şi lase mama să se odihnească, dar glasul ei stins îl opri:

– Toader, o să-mi ţin cuvântul dat! Păcatul, dacă nu-l mărturisesc şi altcuiva… nu-i spovedit şi gata!…

– Mămucă! se sperie Vasile, auzind bâiguiala bolnavei.

– Ce n-am mărturisit sub patrafirul preotului îţi voi mărturisi ţie, aşa cum mi-a cerut taică-to!… Vasile, Vasile, băiatul meu drag!…

Mintea lui Vasile se răzvrătea după atâtea cuvinte spuse de maică-sa şi începuse să facă asociaţii haotice, până la urmă lipsite de logică. O privea, însă, cu drag şi încerca să-şi aline propria durere cu amintiri petrecute alături de ea, ştiind c-o va pierde în curând, deşi nu era obişnuit încă cu acest adevăr din viitorul foarte apropiat.

Un timp, Maria mişcă doar din buze, întreţinând o conversaţie mută, dar plină de emoţie, cu ea însăşi, deschizându-şi din când în când ochii, ca şi când ar fi dorit să vadă că Vasile se mai află în odaie. Silindu-se să se stăpânească din plâns, îl privi tristă, rugându-l cu ochii să ia loc lângă ea.

Dorind să-i fie pe plac, acesta se aşeză iar pe pat şi îi spuse pierit:
– Dacă te simţi în stare să-mi povesteşti, te ascult, mamă dragă!
– Am să-ţi povestesc, puiul meu, am să-ţi povestesc… Apoi, cu o voce slabă, aproape neînţeleasă, adăugă: Sper ca barem tu să mă ierţi dacă Dumnezeu n-o va face!…

***

– Eram singură la părinţi şi, chiar dacă nu aveam tare mult pământ, faptul că urma să-l moştenesc singură, în întregime, făcuse ca în jurul meu să roiască mulţi feciori din sat. Eu însă nu-i luam în seamă, gândul meu era la Mitruţ, un fecior pe care îl cunoscusem de curând. Era de loc din Motiş, un fecior cu o fire blândă şi înţelegătoare. Când te privea cu ochii aceia de culoarea ierbii crude, simţeai cum ţi se iuţea sângele prin vine. La multe fete li se scurseseră ochii după el, dar parcă de mine se apropiase cel mai mult. Câteodată, în timpul vreunui dans, îşi apleca capul spre urechea mea, spunându-mi una, alta, ca tinerii, făcându-mă să roşesc. Totul era însă gingaş, curat şi pur. De când ne cunoscusem, venea aproape în fiecare duminică la noi în Uileac, la horă. Mă simţeam oarecum ocrotită şi răsfăţată. Când mă îmbrăţişa în timpul dansului, trupul lui mi se părea un leac de alinat orice durere. O căldură plăcută mi se răspândea în tot corpul şi mi se părea că plutesc. Nu recunoşteam atunci, dar cred că mă îndrăgostisem pentru prima oară. Într-o seară, după ce m-a condus acasă de la şura lui badea Achim, unde fuseserăm la horă, înainte să ne despărţim, m-a întrebat fără ocolişuri: „Tu, Mărie, îmi eşti tare dragă… Vrei să fii nevasta mea?…” Mi s-au înmuiat picioarele şi o vreme n-am putut să scot un cuvânt. El, pe nesimţite, şi-a strecurat un braţ pe după mijlocul meu, trăgându-mă spre pieptul lui, iar cu celălalt mi-a ridicat bărbia şi m-a privit căutând să-mi citească sufletul, până la auzul răspunsului meu. Am simţit cum obrajii îmi iau foc, dar nu am îndrăznit să-l privesc în ochi. Apoi, îmi era ruşine şi frică că ne-ar putea vedea cineva cum stăm în poartă, aşa îmbrăţişaţi. „Mitruţ, crezi cumva că nu-mi eşti drag?”… l-am întrebat la rândul meu, revenindu-mi. M-am ridicat puţin pe vârfuri şi i-am atins uşor buzele într-un sărut scurt, care a fost pentru amândoi ca apa rece a unui izvor ce ne astâmpăra arsura din suflete. Apoi, pierdută încă în trăirea acelor clipe, între ruşine şi îndrăzneală, am adăugat ca pe un jurământ: „Voi fi a ta, Mitruţ, orice se va întâmpla de aci încolo!… Vino când crezi de cuviinţă să discuţi cu mama şi cu tata”. M-am desprins din braţele lui şi am zbughit-o în casă. Tare târziu mi-a venit somnul în acea noapte. Prin cap îmi treceau o mie de gânduri şi toate roiau în jurul lui Mitruţ. Dimineaţă când m-am sculat, eram mai obosită decât atunci când mă urcasem în pat. Apoi, la acea oboseală, s-au adăugat nişte griji ciudate, căci îmi veneau în minte visele care mă bântuiseră în puţinul timp cât dormisem. În ele mă văzusem mireasă, înconjurată de mulţi oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi. Ciudat însă că Mitruţ nu era printre ei, iar eu, nerăbdătoare, priveam în lungul uliţei din faţa casei părinteşti. Afară ploua mărunt şi drumul băltea de apă noroioasă. Nu-mi dădeam seama de ce plângeam, acolo în vis, că nu-l vedeam pe Mitruţ, ori că-mi voi murdări rochia până să ajung la biserică, la cununie. Zilele următoare mi-am găsit mult de lucru prin curte, ba cu una, ba cu alta, privind mereu în lungul drumului. Mama, săraca, mă privea bănuitoare, dar m-a lăsat să-mi văd de ale mele, fără să-mi zică nimic. Aşa a trecut săptămâna, tresărind la fiecare zgomot de trăsură care trecea pe drum şi sărind mereu la geam, doar, doar voi vedea venind pe cineva din Motiş. Aşteptam cu emoţie să-i văd pe părinţii lui Mitruţ că ne bat la poartă, dar nimic nu s-a întâmplat. Drumul era pustiu pentru mine şi poarta a rămas închisă. Duminică, la horă, l-am căutat cu privirea, dar nu venise şi, ca să nu dau de bănuit celorlalţi feciori şi fete, m-am prins în danţ ca şi când nu s-ar fi petrecut nimic în sufletul şi inima mea. Doamne, da’ grea inimă aveam! Oare ce se întâmplase şi de ce nu mă căutase toată săptămâna? Au mai trecut câteva săptămâni, pline de griji şi întrebări, până când am aflat de la o cunoştinţă din Motiş că Mitruţ şi alţi cinci feciori plecaseră la Braşov. Vestea m-a năucit. Nu mai înţelegeam nimic. Oare ce se întâmplase de a plecat aşa, fără să spună nimic? Am încercat să aflu dar nimeni nu ştia să-mi răspundă. În minte îmi răsuna cu insistenţă întrebarea: De ce m-a cerut de nevastă dacă ştia că va pleca? Mi-a trebuit să adun multă putere în suflet să nu mă topesc pe picioare. Câteva dintre prietenele mele şi-au dat destul de repede seama prin ce treceam, dar eu, ca să fac pe grozava, am susţinut că tot ce au văzut ele între mine şi Mitruţ a fost doar o joacă nevinovată, că nu-l avusesem niciodată cu adevărat în sufletul şi în inima mea. Într-un fel, grozăveala asta a mea chiar m-a ajutat, căci odată ce mi-a scăpat din gură a trebuit să-mi dau toată osteneala să înăbuş ceea ce gândeam cu adevărat, ceea ce simţeam. Nu-mi mai rămăsese decât să apuc taurul de coarne şi să încerc să-l uit. Se spune că timpul vindecă. Nu ştiu cât de mult a reuşit cu mine, sigur însă este că mergeam înainte. Începând cu acea toamnă, peste noi au venit grijile şi necazurile, căci făceam parte din Ardealul cedat ungurilor. Au urmat vremuri grele şi aşa s-a întâmplat de l-am lăsat pe Tudor, taică-to, să se apropie de mine şi până la urmă să ne luăm…

Un timp Maria s-a oprit din povestit. Deşi obosită, chipul ei părea că se înviorase şi prinsese culoare. Vasile, cu privirea aţintită asupra ei abia aştepta s-o audă continuând povestea. În suflet i se născuse o curiozitate care-i învăluia inima şi care sporea, ca vrăjită, cu fiecare cuvânt rostit de maică-sa.

– Războiul se sfârşise, continuă deodată Maria, dar încă taică-to nu se întorsese acasă. Tare greu îmi era, căci tata se prăpădise prin ’43 şi toate grijile familiei le duceam eu şi maică-mea, îmbătrânită şi bolnavă ca vai de capul ei. Nu stăteam cu socrii, căci aşa ne fusese înţelegerea când ne-am luat, ca Toader să vină la noi de ginere. Într-o zi mă aflam în Arghihat, la târg, cu câţiva saci de mălai, căci aveam mare nevoie de bani. De căruţa în care aveam sacii s-a apropiat un bărbat, chilav de mâna stângă. Era slab şi parcă adus de spate. Faţa o avea umbrită de un clop de paie şi n-o puteam vedea bine, dar îi vedeam buzele adunate într-un zâmbet care mi se părea cunoscut. „Câte kile are un sac şi cum îl daţi?” m-a întrebat el, în timp ce cu mâna sănătoasă ridica în căuşul palmei boabele de mălai, le privea atent, apoi le lăsa să se scurgă printre degete înapoi în sac. „Apoi, 30 are fiecare şi l-aş vinde cu sacul… Cu preţul, dară… cum îi la târg, nu mai scump!”… „De ţi-l voi cumpăra pe tot, îi lăsa ceva din preţ?” „Lăsa, dară, că oameni suntem şi ne-om înţelege!” Când şi-a ridicat privirea spre mine, am fost gata să leşin… Cu greu am reuşit să îngaim: „Doamne, Mitruţ! Tu eşti cu adevărat?!…” „Apoi, eu, de-a bună-seamă!” Îmi vorbea de parcă ne-am fi despărţit numai cu o zi înainte. Mă uitam la el şi vorbele-mi pieriseră. Numai gândurile o luaseră razna cu totul. Mi-a zâmbit şi m-a cuprins peste mijloc cu braţul ipen şi atunci am tresărit, cuprinsă parcă de acelaşi fior pe care-l simţisem cu mulţi ani în urmă, când mă ceruse de nevastă… „Ştii ce, Mărie dragă!? Îi face bine şi mi-i duce mălaiul până acasă şi preţul va fi ce-l din târg, nu-l vom mai coborî.” Tăcută, îl priveam mai departe cu uimire, cântărind schimbările petrecute în înfăţişarea lui. Constatam că din acel fecior ca bradul ajunsese un bărbat cu trupul chilav şi îmbătrânit, deşi nu avea mai mult de 30 de ani. Tăcerea mea, probabil, a fost înţeleasă altfel, căci a continuat: „Şi, bine-nţeles, ţi-oi plăti şi drumul făcut! Să ştii că podul de la Băseşti peste Sălaj îi bun şi, peste deal, îi ajunge repede la Uileac.” Nu fusesem niciodată în Motiş şi faptul că urma să ajung acasă la Mitruţ parcă-mi aducea în suflet un fel de tulburare ciudată. Pe moment am vrut să refuz, dar apoi m-am gândit că, la urma urmei, eram în câştig şi, mai mult decât atât, aveam ocazia să aflu, în sfârşit, ce s-a întâmplat cu cel despre care nu mai ştiam nimic de atâta amar de vreme şi de care fusesem… atât de îndrăgostită cândva. Ne-am urcat amândoi în căruţă. Apoi, lovindu-le uşor spinările cu frâile, i-am îndemnat pe cai la drum. O vreme am tăcut amândoi dar, din când în când, simţeam că mă cerceta cu coada ochiului. N-am mai putut să rabd şi, fără să-l privesc, l-am întrebat: „De ce, Mitruţ?…” După un timp i-am auzit glasul, oarecum tulburat, dar totuşi bine stăpânit: „Ar fi multe de povestit… şi ştiu că am greşit faţă de tine cerându-te de nevastă atunci… Fuga noastră în Regat nu a fost plănuită aşa. Gândul meu era să te iau cu mine, dar apoi ceilalţi fârtaţi mi-au deschis ochii… Ar fi fost greu pentru tine şi părinţii tăi. Nu eram de nimic siguri. Plecarea noastră la Braşov trebuia să fie una mascată, vezi Doamne, să ne găsim de lucru, dar de fapt urmăream de mult timp ceea se întâmpla între noi şi unguri. Eram pe punctul de-a fi chemaţi în Armată şi nu vroiam în ruptul capului să fim încorporaţi în armata ungurească. După câteva zile de la plecarea noastră a venit necazul cu Dictatul şi, ceea ce a urmat, ştii bine… Mai târziu am aflat că ne-au arestat părinţii la toţi cei care am plecat sub diverse motive din Ardealul ocupat, făcându-i trădători. Pe unii i-au închis în lagărul de la Debreţin, pe alţii la Bekescsaba. Taică-meu s-a prăpădit în urma bătăilor îndurate, în cel de la Debreţin… În toamna lui ’40 , am intrat în Armata Română, iar în ’41 am luptat în Basarabia, unde o schijă mi-a nenorocit braţul stâng şi am fost clasat militar. Tare mult îmi dorisem să ajung pe frontul din Ungaria… Acum, de un an şi ceva m-am întors acasă şi pe toate a trebuit să le iau de la început… Ai mei s-au prăpădit, o mătuşă a ţinut până acum toată gospodăria…” Auzindu-l povestind, mi se făcuse pielea de găină, căci îmi aminteam bine ce vorbe ajunseseră şi prin satul nostru de cele întâmplate în toamna acelui an, când trupele ungureşti omorâseră sute de români din satele Trăznea şi Ip. Şi în Uileac, în anii care au urmat, îşi făcuseră de cap jendarii unguri violând femei şi punându-i pe tinerii români, leventişti, la jug şi arând pământul cu ei. Fapte care îţi dădeau fiori de groază, toate gândite şi acoperite de nenorocitul de Pişpeky, primar în sat p-acea vreme, pus de unguri… Mi-am făcut cruce, întrebându-mă: „Doamne ce are naţia asta a hunilor cu noi? Ce suflete le-ai dat, Doamne?”. Gândul mi-a revenit la Mitruţ şi tare mult aş fi vrut să-l întreb, aşa, pentru sufletul meu: Când ai venit acasă, de ce n-ai dat un semn de viaţă? Dar ce drept aveam să-l întreb? Din frământarea mea am fost scoasă de vorbele lui, parcă ghicindu-mi gândurile: „Am aflat că te-ai măritat şi că ai bărbat de treabă… Când se întoarce din Armată, ai aflat?” „Nu ştiu, dar până la sfârşitul lunii ar trebui să vină, aşa mi-a scris ultima oară!…” „Uite că noi am ajuns… acasă!” a râs el, sărind din căruţă. Am oprit, iar el s-a dus la poarta unei case destul de arătoase, învelite cu şindrilă, pe care a deschis-o, apoi s-a întors de-a luat caii de dârlogi, îndemnându-i să intre în curte. I-a condus aşa până la o şură mare, învelită cu trestie, aflată în spate, pe marginea unei văi. Am vrut să-l ajut să descarce sacii, dar nu m-a lăsat. I-a luat pe rând în spate şi i-a dus într-un hambar adăpostit într-o aripă a şurii. Când a terminat m-a chemat acolo. „Uite, Mărie dragă, banii… pentru mălai, iar ăştialalţi pentru drum şi mulţam fain!… Bine-i?” „Apoi să-l foloseşti sănătos, Mitruţ”, am spus eu punându-mi banii într-un buzunar al fustei, fără să-i număr şi am dat să plec. „Să mă ierţi că n-am putut fi pentru tine ce inima şi sufletul îmi ceruseră atunci când te-am cerut…” M-am întors să-i răspund, se afla la un pas în spatele meu. Eram cuprinsă de o stare ciudată şi abia am avut puterea să spun: „Te-am aşteptat mult, mult, Mitruţ! Apoi a trebuit să-mi mint inima şi sufletul că nu mai eşti nimic pentru mine…” M-a privit fix, cu acei ochii verzi ca iarba, răscolindu-mi sufletul. Ţin minte că s-a dus şi a închis uşa hambarului şi apoi nu ştiu ce a fost în capul meu de m-am lăsat culcată acolo pe sacii aceia de mălai…

O vreme Maria s-a oprit din povestit. Vasile nu îndrăznea să o privească, căci înţelegea câtă putere îi trebuise să adune în suflet să-i poată povesti ceea ce-i povestise şi nu vroia ca privind-o s-o facă să creadă c-ar judeca-o cumva. Privea pierdut pe geamul odăii şi gându-i zbură spre anii copilăriei, la taică-so Toader. L-a simţit întotdeauna aproape de el, cu vorbe şi fapte. Doamne, ce-i lipsea şi acum! Încă se plimba cu gândul prin acei ani, când auzi vocea pierită, plină de suferinţă a lui maică-sa:

– Peste câteva zile a venit şi Toader acasă. Am plâns mult văzându-l că s-a întors ipen, dar plângeam şi din alte motive, numai sufletul meu ştiindu-le. Multe nopţi m-am visat acolo, răsturnată peste sacii de mălai. M-am jurat apoi în faţa icoanei Maicii Domnului cu pruncul în braţe că nu-l voi mai vedea niciodată, din proprie dorinţă, pe Mitruţ şi aşa a fost. Apoi ai venit tu, Vasile, pe lume şi viaţa şi-a urmat cărarea, cu bune şi rele, până ce Toader a ajuns pe patul de suferinţă, gata de plecat dincolo, aşa cum acum mi-o venit şi mie rândul… Atunci s-a întâmplat ceva ce nu pot duce cu mine pe lumea cealaltă. Toader m-a chemat lângă el şi mi-a luat mâna în mâinile lui slăbite. Avea lacrimi în ochi şi, înţelegându-i suferinţa, am început şi eu să lăcrimez. „Tu Mărie, toată viaţa te-am iubit şi respectat!…” „Amu ce-ţi veni, omule, cu vorbele astea? Crezi că eu n-am făcut la fel cu tine?” „Mâine, poimâine, s-or face 40 de ani de când ne-am luat, nu?” „Aşe-i, în toamnă a hi asta!…” „Mărie, ţi-oi zice ceva ce nu ţi-am spus în toţi anii ăştia… Acolo, pe front, am fost rănit în vintre… Ai văzut şi tu urma rănii! Când mi-o dat drumul din spital, doctorul mi-o spus că m-am făcut bine, dar că nu voi mai putea avea copii…” „Doamne, Toadere, ce-ţi veni acum?” l-am întrebat eu. „A cui e cu adevărat feciorul nostru?…” Eram gata să mă scufund în pământ de tulburare şi de ruşine. Aflam după aproape 35 de ani, că tu… tu, Vasile, erai pruncu lui Mitruţ!… Tăceam şi tăcerea părea că aduce mai multă suferinţă pe chipul lui Toader. Într-un târziu tot el a spart acea linişte apăsătoare, însă, pentru mine, vorbele lui erau ca şi un cuţit răsucit în rană: „Nu-mi spune nimic, am greşit întrebându-te acum, când sunt mai mult dincolo decât dincoace! Io l-am considerat al meu tot timpul, căci ori cu cine l-ai făcut, eu am fost tatăl lui, care l-a iubit şi care a făcut tot ce trebuie să facă un părinte adevărat pentru copilul său.” „Ba ţi-oi spune, Toader dragă, ţi-oi spune şi te rog de iertare!” „Nu, te rog, nu-mi spune nimic, dar promite-mi că-i vei spune lui Vasile când n-oi mai fi… şi-i crede tu de cuviinţă! Te rog, iartă-mă pentru vorbele mele să mă pot duce împăcat!…” Am plâns toată noaptea, veghind la căpătâiul lui, rugându-l pe Dumnezeu să-l ierte de toate păcatele, pentru bunătatea şi înţelegerea pe care mi-o arătase atâta timp. Înainte să-şi dea duhul l-am rugat din nou să mă ierte că îi adusesem, fără să ştiu, atâta durere în suflet, iar el, în schimb, m-a răsplătit cu bunătatea şi înţelegerea lui…

Sufletul lui Vasile stătea zgribulit de durere şi tulburare. Nu atât pentru faptul că afla la mai bine de 45 de ani cine-i era tatăl biologic, ci pentru suferinţa îndurată de mama lui, care a trebuit să adune în suflet atâta putere încât să-şi poată mărturisi păcatul în faţa celui născut din acel păcat. Îi strângea mâna în mâinile lui şi nu putea să spună o vorbă. Spre dimineaţă o zbatere puternică a cutremurat trupul bolnavei, l-a mai privit odată, apoi ochii au rămas deschişi, fără lumină în ei. Vasile şi-a dat seama atunci că maică-sa trecuse în lumea umbrelor.

– Dumnezeu să te ierte, că eu te-am iertat din prima clipă când m-ai adus în lumea asta, mama mea dragă! zise el ştergându-şi lacrimile din ochi.

***

– Tati, ce căutăm noi în cimitirul din Motiş? întreabă fiica care-l însoţea pe Vasile pe aleile întortocheate ale cimitirului.

– Căutăm pe cineva cu numele de Mitruţ…

– În ce an a murit?

– Cred că prin 1983!

Într-un târziu au găsit mormântul, acoperit de tufe de măcin şi de buruieni. Vasile şi fiică-sa începură să-l cureţe cât de cât, apoi au aprins o lumânare lângă crucea de lemn, căzută într-o parte. Cu mâinile împreunate, aplecându-şi fruntea, Vasile se reculegea, rostind o rugăciune, cu sunetele cuvintelor auzite doar de sufletul şi inima lui.

– Îl cunoşteai pe omul ăsta, cine a fost? l-a întrebat curioasă fiică-sa.

– Un om, de care până de curând nu ştiam nimic, dar de care ar fi trebuit să fiu foarte legat, îi răspunse el, privind pierdut numele aproape şters de pe cruce.