Poate nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi văzut la televizor un medic, de altfel foarte bun specialist, care vorbea despre „lumea de dincolo” ca despre un „experiment” de laborator. Spunea că, specialist fiind, nu poate crede în „viaţa de după moarte”, că în definitiv totu-i o fabulaţie a celor care au trecut printr-o moarte clinică. Relatările fiind în bună măsură funcţie de gradul de percepţie al „mortului”, deşi se întâlnesc elemente comune tuturor cazurilor de reîntoarceri din moarte clinică. Auzindu-i argumentele, am zâmbit şi gândul m-a dus la o „povestioară” cuprinsă într-un roman al prietenului meu, Silviu Guga.

„Doi gemeni vorbesc în pântecele mamei lor:
– Tu crezi în viaţa de după naştere?
– Desigur! Trebuie neapărat să fie ceva după naştere. Poate noi suntem aici exact pentru asta: ne pregătim pentru viaţa de după naştere.
– Asta-i absurd. Nu există viaţă după naştere. Cum ar putea să arate această viaţă?
– Nu-ţi pot spune exact, dar sunt sigur că va fi ceva cu multă lumină, că vom putea să mergem şi să mâncăm cu propria noastră gură.
– Asta-i o prostie. Tu ştii că-i imposibil să mergi şi să mănânci cu propria-ţi gură. Doar de aceea există cordonul ombilical, şi după cum vezi, e tare scurt. Ascultă-mă ce-ţi spun: nu există viaţă după naştere.
– Sunt convins că trebuie să existe ceva după naştere, ceva total diferit de ceea ce trăim noi acum.
– Bine, dar nimeni nu s-a întors de acolo. Viaţa se sfârşeşte la naştere. În afară de viaţa de aici, nu există decât viaţa de aici, în întuneric şi strâmtoare.
– Nu. Noi nu ştim cu precizie cum arată viaţa de după naştere. Ceea ce este sigur însă este faptul că vom întâlni-o pe mama.
– Mama? Tu crezi în mama? Şi unde ar putea fi mama după zisele tale?
– Aici, undeva aproape, fireşte. Numai datorită ei putem noi fi vii.
– Nu cred. În viaţa mea nu am văzut-o pe mama. Cu siguranţă, ea nu există. – Da, se poate. Dar uneori, când suntem total în linişte, o putem auzi cum cântă şi cum mângâie lumea noastră în care trăim. Ştii? De aceea sunt absolut convins că viaţa începe abia după naştere.”

Spuneam odată, undeva, că tăcerea te apropie de tine, că doar în tăcere poţi să-ţi asculţi propriile gânduri, pe care poate niciodată nu le vei trece în cuvinte. Când ai pătruns cu adevărat înţelesul tăcerii, care nu-i totuna cu liniştea, comunicarea cu cei dragi, indiferent unde s-ar afla… „dincolo”, ori „dincoace”, atinge cel mai înalt grad de comunicare… Singurătatea nu-i atunci când locul de lângă tine e gol… Poţi trăi starea de tăcere cu o mulţime agitată lângă tine… Au fost momente în viaţa mea când am simţit acest sentiment şi, în acele clipe, eram înconjurat de oameni, de mulţi oameni… În acele momente, din păcate, am văzut latura dureroasă a tăcerii, când sufletul ţi-e îngheţat, lipsit de puterea comunicării, lipsit de speranţă, speranţă de orice fel, ca şi când ai fi trecut deja ... „dincolo”.

Ascultând pledoaria medicului, gândul m-a dus la o întâmplare, la o „singurătate” de felul celor pomenite mai înainte, care pe undeva este legată de „lumea de dincolo”, cel puţin aşa cred eu...

În urmă cu ceva timp, mă aflam la ţară, în satul natal, singur… Era mijlocul verii şi aveam parte de un timp foarte frumos. Îmi făcusem un program pe măsură. Mă trezeam dimineaţa foarte devreme, de multe ori înaintea clopotului din turla bisericii. Îmi plăcea să privesc cerul spre răsărit, să văd revărsatul zorilor, primele raze de soare şi, în acelaşi timp, să mă las cuprins de freamătul subtil al dimineţilor de vară, găsindu-l misterios de fiecare dată. Obişnuiam să-mi fac treburile pe răcoarea dimineţii, apoi când începeau căldurile, mă lăfăiam la umbră, în foişorul din grădină, ori mă odihneam în dormitorul mare, care are geamurile orientate spre nord.

Într-o zi, mă apucasem să sparg nişte butuci pe care mi-i tăiase cineva cu drujba, cu o zi înainte. Erau mulţi şi atât de împrăştiaţi prin curte, încât abia puteam intra în casă. În acea zi am tras puternic cu crăpatul butucilor, până când am simţit cum se lipeşte cămaşa de pielea plină de transpiraţie. Pe la 10 şi ceva, m-am lăsat de lucru, fiind obosit şi flămând. De altfel, căldura se făcuse de mult simţită. Roua de pe peticele de iarbă din curte se evaporase de mult. Am făcut un duş, apoi m-am întins puţin pe pat, socotind că, după vreo jumătate de oră, am să cobor în bucătărie să-mi pregătesc micul dejun. Cuprins de multe gânduri, învăluit de muzica pe care mi-o pusesem, aşa, în surdină, cred că am pierdut contactul cu lumea ce mă înconjura, dar nu aş putea spune că da, trecusem sută la sută în lumea lui Moş Ene… Atunci mi-a fost dat să trăiesc, dar haide mai bine săi spun, să „visez” ceva teribil, chiar dacă numai vis n-a fost! Când m-am trezit din acea stare, sau ce-o fi fost, eram speriat şi nu ştiam ce să fac, cum să procedez. Nu mai aveam chef de micul dejun, nu mai aveam chef de nimic… Mă ridicasem din pat mai obosit decât atunci când mă culcasem. O vreme, stând pe marginea patului, am încercat să-mi adun toată luciditatea de care eram în stare în acel moment, încercând să înţeleg tot ce mi se „relevase”, ori mai bine spus simţisem… Eram atât de şocat de coşmarul „oferit” de „somnul” avut, încât cu greu am reuşit să ies din acea năuceală. Simţeam că în sufletul meu se adunase o tristeţe profundă, pe care nu ştiam să mi-o explic. Simţeam cum muşcă din el colţii singurătăţii de care pomenisem mai înainte. În acel moment, doream cu disperare să am pe cineva lângă mine, să-i pot împărtăşi din trăirea mea, care îmi crea atâta tristeţe şi confuzie, să mă pot convinge că totul nu-i decât o închipuire, un coşmar oarecare, pe care după un timp îl voi uita...

Din starea în care mă aflam, m-a scos sunetul soneriei de la intrare, aveam un musafir… Când l-am văzut în faţa uşii pe fratele meu mai mare, R., cred că m-a cuprins ameţeala şi am pălit.

– Te-am trezit din somn? m-a întrebat el privindu-mă cercetător.
– Ei, trezit! M-am pus puţin să mă odihnesc… Poate nu ştii, pe la cinci spărgeam butuci în curte!… M-am întins apoi şi eu, să mă odihnesc puţin… Haide, intră, şi să bem o cafea împreună, să vorbim şi noi despre una, alta, căci în ultima vreme nu prea ne-am văzut!...
– Stau la o cafea cu tine, dar atât, căci am ceva de rezolvat prin grădină şi, uite, mă prind căldurile amiezii... De fapt am venit să-ţi fac o invitaţie pentru sâmbătă, a continuat el, în timp ce se aşeza pe fotoliul din apropiere.

Nu bănuia nimic, zbuciumul sufletului meu din acele clipe trecea neobservat şi chiar de-o fi văzut ceva umbre pe chipul meu, sunt sigur că le punea pe seama trezirii mele. Făcându-mă preocupat de prepararea cafelei, mi-am întors capul într-o parte, căci nu-mi puteam permite să-mi citească sufletul şi starea în care mă aflam în acel moment, nu îndrăzneam să-mi las inima descoperită.

– Ştii, vineri este ziua mea, bănuiesc că-ţi aminteşti… Sâmbătă aş vrea să fiţi cu toţii lângă mine… S-o facem lată!… Am înţeles că vrei să te duci cu V. la băi… Poţi să amâni plecarea… o zi, două?

Cum puteam să-i spun, văzându-l atât de degajat, cu un comportament atât de firesc, că peste câteva zile, viaţa lui, a noastră, celor de lângă el, se va schimba dramatic, radical? Dar, oare, nu era totul o închipuire mai altfel? Chiar trebuia să cred în acea premoniţie?...
– Cum să fi uitat de ea şi cum să lipsesc, frate? Vineri, după ce soseşte V. de la Baia Mare, plecăm până la Tăşnad, să vedem care sunt condiţiile de la băile de-acolo şi să ne facem o rezervare… După-masă ne întoarcem, iar sâmbătă poate să înceapă distracţia, mă arăt eu binedispus.

Ce bine că nu-i atât de uşor să citeşti gândurile oamenilor... Oare ce-ar fi crezut despre mine dacă atunci i-aş fi spus: „Frate dragă, du-te acasă şi te pregăteşte!... Tu nu vei apuca să-ţi mai sărbătoreşti nicio zi de naştere!... Nu aş fi creat ilaritate? Aş fi fost crezut „cu toţi boii acasă”? De fapt nici eu nu mă consideram „ipen” în acele momente. Poate că totul a fost o „viziune”, un vis condiţionat de ceva, de ce trebuia să văd totul atât de negru? Şi totuşi, de ce-mi simţeam sufletul atât de greu?

După ce ne-am băut cafeaua, ne-am văzut fiecare de treburile noastre. Încercam să nu mă mai gândesc la nimic, să-mi spun că am avut o dimineaţă proastă şi că totul e o aiureală născută din oboseală şi de cine ştie de ce factori condiţionali...

Şi totuşi, „prevestirea” din vis, ori ce-o fi fost, s-a întâmplat… Joi noaptea, ce a fost să se întâmple s-a întâmplat. Fratele meu a făcut infarct. După cum se desfăşurau lucrurile, era clar că nu se mai putea face nimic, că „totul e hotărât”! Cei de la „salvare” au venit foarte târziu, după aproape două ore, şi mai degrabă au constatat decesul decât să-l prevină...

Erau mulţi oameni adunaţi în curtea fratelui meu, deşi era 1 noaptea… Eu stăteam retras şi-i priveam. Eram îngrozitor de singur, atât de singur încât nici nu ştiam că plâng… De fiecare dată când mi se întâmplă astfel de momente, să gust o astfel de singurătate, îmi spun că viaţa asta ne-a fost dată s-o trăim intens şi să ne bucurăm de ea, aşa cum ne-o cere sufletul. Ne-am născut goi, şi goi vom trece dincolo; ceea ce luăm cu noi sunt trăirile noastre strânse în timpul vieţii de sufletul nemuritor. Poate, curioşi, vă veţi fi întrebat cum şi ce a fost cu acea „prevestire”, de care am amintit mai înainte. Acum, când scriu despre cele întâmplate, multă lume cunoaşte acel coşmar avut atunci, adevărat, indirect, dar îl cunoaşte şi nu mai vreau să-mi amintesc de el, l-am descris în romanul „Femeia din vis”, punându-l în „cârca” unui personaj...

După experienţa pe care am trăit-o, mi-am „cioplit” certitudinea că moartea nu există. Poate că ar trebui să redefinim termenul „moarte”, dându-i un alt sens: trecerea într-o etapă următoare şi nouă a vieţii… Că această „trecere” ne sperie, asta-i clar! Să nu uităm, până şi Iisus a fost speriat de misterul morţii, căci altfel nu spunea ceea ce a spus, acolo sus pe cruce...