Am ajuns la ţară spre prânz. După ce am descărcat maşina de bagaje, m-am dus să-mi văd „neamurile”, cum îi place cumnatului meu Vasile să spună. Prima vizită am făcut-o la soră-mea Jeni, pe care n-o mai văzusem de câteva săptămâni. Se întorsese de curând de la Oradea, unde urmase un tratament medical dificil. Acum arăta foarte bine; dintr-o privire mi-am dat seama că lucrurile intraseră în normalitate şi că era o învingătoare. Deşi ştiam dinainte că totul e bine, acum parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. M-a îmbrăţişat şi, printre lacrimile pe care nu şi le putea stăpâni, i-am citit în ochi bucuria revederii. Mi-a povestit multe şi am lăsat-o să spună tot, căci simţeam că voia parcă să se lepede de toată povara ce-i încovoiase umerii dintr-o dată şi pe nepregătite. Eram liniştit acum, văzând că-şi recăpătase încrederea în viaţă şi în forţele sale. După un timp, schimbând vorba, îmi spune:

– Dacă ai fi sosit mai devreme, l-ai fi prins pe Cipri aici… Acum un sfert de oră a plecat spre casă!

– Ce păcat… chiar nu ne-am văzut de foarte mult timp!…

– Numa’… ne-am trezit dimineaţă cu el la poartă, continuă ea, cu aerul unui om care vrea să creeze suspans şi, în acelaşi timp, arde de nerăbdare să povestească.

– S-a întâmplat ceva? o întreb, gândindu-mă că Cipri nu ar fi făcut drumul de la Baia Sprie până la Uileac, aşa fără de un rost, nefiind nici sfârşit de săptămână şi ştiindu-l şi extrem de ocupat la firmă.

– Da, s-a întâmplat… şi încă o dată mi-am dat seama că nimic nu se întâmplă fără rost pe lumea asta… Să ştii că şi noi, la început, am fost surprinşi şi puţin îngrijoraţi! Mai ales când am văzut cum ne îmbrăţişează şi ne zice: „Nu pot sta prea mult, am venit doar să văd dacă… sunteţi bine!”

Spunându-mi toate astea, ochii îi radiau o lumină plină de duioşie, iar tonul vocii trăda lacrimile care i se adunaseră în ochi, gata să izbucnească. Mi-am întors privirea spre geam, lăsând să curgă clipa atât de intensă şi atât de liniştitoare şi tămăduitoare în acelaşi timp pentru sufletul fiecăruia dintre noi. Gândul mi-a fugit şi mie la ai mei copii pe care-i aştept oricum, fie că-i văd mai des, fie că sunt departe. După o vreme, cu o voce bine controlată, a continuat:

– Simţisem că n-a venit doar pentru atât… Mi-am făcut curaj şi, cu jumătate de gură, l-am întrebat: „No, dragul mamii, da’ Monica şi Alexuţu’ sunt bine?” „Sunt bine!” ne-a zis, apoi, după câteva clipe de tăcere, care pe undeva m-au speriat, a continuat: „De venit încoace însă recunosc că Alex e… pricina… Dimineaţă, devreme, ne-am trezit cu el în pat. A pupat-o pe Monica, după care a sărit pe mine, m-a strâns tare în braţe şi mi-a zis: „Tati, ştii cât de mult te iubesc?” Ne-am uitat cu Moni unul la altul şi n-am putut spune nimic. Alex era atât de bucuros şi de fericit încât, văzându-l, deşi aş mai fi putut dormi o jumătate de oră, m-am sculat să mă joc şi să stau de vorbă cu el. Vorbele lui mă unseseră la suflet şi mi-au sunat în urechi multă vreme… Şi, uite… mă vedeţi acum aici, să vă spun că vă iubim… că… vă iubesc foarte mult!”

M-am ridicat de la locul meu şi mi-am îmbrăţişat cu drag sora, căci acum, chiar dacă ar fi dorit să povestească mai departe, n-ar mai fi reuşit… i se înecaseră corăbiile.