De-o vreme, la urechile lui Dumnezeu ajungeau tot felul de zvonuri şi vorbe despre „marea lui creaţie”, omul, şi tare-L mai întristau. Curios să vadă până unde a ajuns netrebnicia celor care, cu multă, prea multă mândrie de sine, pretindeau că sunt „creaţi după chipul şi asemănarea Lui”, s-a hotărât să facă câţiva paşi pe Pământ, că ce vezi cu ochii şi auzi cu urechile tale e una, iar ceea ce- ţi spun sfinţii este alta. Uimit a fost de ceea ce vedea, ca „pământean” de rând, în juru-i… El, care a văzut atâtea ş-atâtea, tare rău s-a supărat, dar tăcea şi strângea din dinţi. Apoi gândurile i s-au îndreptat către cel care păzea Poarta Raiului şi a zâmbit în barbă, murmurând: „Pe unde-o scoate Petru cămaşa când, la întoarcere-n ceruri, o să-l întreb de una de alta? Ei, Petre, Petre, îţi lăsasem Pământul pe mână şi tu uite cum îl îngrijeşti!”

Plimbându-se aşa, într-o doară, pe un drum de hotar, s-a întâlnit cu bătrânul Ion, care se întorcea acasă de la coasă, obosit şi flămând… Îşi dau bineţe, aşa cum le stă bine oamenilor s-o facă, chiar dacă nu s-au văzut niciodată, apoi îşi potrivesc pasul unul lângă celălalt, coborând tăcuţi, către sat…

Sărmanul Ion părea cufundat în gânduri şi nu se arăta curios să-l cerceteze pe bătrânul de lângă el, dar toate simţurile şi tot cugetul îi spuneau cine era acel moşneag. La început simţise cum îl ia cu furnicături pe şira spinării şi că bătăile de inimă o cam luaseră razna, apoi se calmă, doar pupilele ochilor îi rămăseseră lăţite de spaimă, dar mai apoi gândi că, la urma urmei, de ce să-i fie frică, că de furat n-a furat, iar de omorât n-a omorât pe nimeni… Iar cu celelalte păcate, de…, nu stătea nici mai bine nici mai rău ca alţii, cugetând că om fără păcat nu se născuse încă.

– Ioane, la ce te gândeşti? zice Dumnezeu, privindu-l curios, aşa, dintr-o parte.

Frământat era sufletul lui Ion şi cuprins de sfială şi spaimă. Până la urmă îşi ia inima-n dinţi şi, cu glas tremurat de emoţie, zice:

– Doamne! Dar, tu-mi ştii gândul, ce rost mai au cuvintele pe care le-aş spune, în nevrednicia mea?

– Ba nu-i aşa, Ioane! Să nu fi auzit de sfintele vorbe: „la-nceput a fost cuvântul”? Mi-aduc bine aminte că aşa am zis şi-s adevărate!…

– Doamne, nu vreau să te supăr, dar de zis şi făcut, zis-ai şi făcut-ai multe! murmură Ion, ca pentru sine, cu privirea pierdută-n colbul drumului şi parcă, parcă, cu un iz de reproş în ea.

Dumnezeu a tăcut o vreme şi, dacă atunci Ion ar fi avut curajul să-l privească, ar fi putut vedea pe chipul lui un zâmbet trist.

– Bag-samă că nu eşti mulţumit de ele… Poate întrebând, una alta, te-oi lămuri… şi poate-i înţelege, că nici mie nu mi-a fost uşor să le fac toate în şase zile, mai greşeşte „omul”…

Ion, roşu la faţă până-n vârful urechilor, nu îndrăznea să-şi ridice privirea spre Dumnezeu. Rămăsese cu privirea pierdută-n lungul drumului, fără să întoarcă capul ori umerii. Mai era cuprins şi de frică ca întorcându-şi umărul şi capul spre El, ori în altă parte, să nu-l atingă cu vârful coasei, cum păţise nu demult cu nevastă-sa, Măria. Tuşi odată, aşa scremut, ca şi cum i s-ar fi oprit ceva pe gâtlej, apoi gândindu-se că ce-o fi o fi, îi zice abia auzit:

– Doamne, toate le-ai făcut bine şi la locul lor, dar mintea mea, poate-i slabă, nu înţelege rostul multora… Bunăoară, te-ai chinuit în două rânduri să ne faci pe noi după chipul şi asemănarea Ta, dar la sfârşit, ne-ai dat moartea şi necazurile de pe Pământ, deşi… Tu eşti veşnic, îndepărtându-ne de asemănarea cu Tine!… Apoi, în cer, nu cred c-o duci greu cu atâţia sfinţi şi îngeri pe lângă Tine!… Noi aici, pe Pământ, suntem bătuţi de toate grijile şi nevoile. O clipă nu este, ca să nu avem prăvălite peste capetele noastre necazuri! De fapt, Doamne, de ce ne-ai pedepsit aşa de tare, că povestea cu poamele şi cu Eva n-o mai cred nici copiii mici… Prea multe necazuri pentru o poamă… Noi, în zilele de-amu, pe copiii noştri, pentru aşa ceva nici nu-i mai certăm, Doamne!

Privirea lui Dumnezeu mângâie chipul tras şi obosit al lui Ion, iar acesta o simţi cu întreaga lui fiinţă, ca pe un balsam ceresc…

– Ioane, eşti tu sărac şi obosit de-atâta muncă, dar prost văd că nu eşti! Ţi-oi spune care-i „şpilul” cu Adam şi Eva… Recunosc că toată povestea cu Raiul şi Şarpele este o gogoriţă de ameţit lumea, dar atunci asta mi-a venit în minte… După cum ştii, am lucrat la Universul ăsta al vostru şase zile şi te rog să crezi, nu mi-a fost uşor, căci pe toate a trebuit să le fac! În a şaptea zi, obosit, am pus capul pe pernă vreo două ceasuri… Când m-am sculat, m-am uitat la toate cele create de mine, le-am văzut că sunt bune şi la locul lor, doar că, uitându-mă la om, la cel care trebuia să fie cea mai mare creaţie a mea, prin care vroiam să mă văd pe mine ca într-o oglindă, am văzut că ceva nu-i „cuşer”. Ceva nu era în ordine cu ea!… În cele două ceasuri de odihnă, Satana îşi băgase codiţa în „Sfânta Mea Lucrare”… Ce era să fac atunci cu omul pe care-l făcusem din ţărână şi căruia îi dădusem o părticică din Mine? Să-l întorc iar în ţărână şi s-o iau de la capăt? Dacă aş fi făcut asta, apoi să ştii, Ioane, că mare bucurie I-aş fi făcut Satanei şi ar fi trebuit să Mă consider învins de ea…

– Nu, Doamne! Tu nu poţi fi învins de nimeni! se sperie Ion. Da’, tare-şi face Satana de cap şi nu-i stă nimeni în cale! Să nu Te superi pe mine, dar, în locul Tău, aş da cu ea de pământ odată, să se termine cu răutăţile!

Dumnezeu se uită la Ion şi începu să râdă, aşa, subţire, străbătut de un gând.

– Apoi, ştii, Ioane!…

– Doamne, ce să ştiu?!…

– Uite, pentru o zi o să-ţi dau „Putere dumnezeiască” să îndrepţi lucrurile! Poţi face ce vrei şi cum vrei. Le îndrepţi acolo unde crezi că trebuie îndreptate ca şi când Le-aş fi îndreptat Eu aşa. Doar atâta-ţi cer! Batem palma?

– Doamne, ai milă de mine! Cum aş putea eu, netrebnicul, să fac lucrurile mai bine ca Tine?… Doamne, nu mă pedepsi şi iartă-mă pentru vorbele negândite, spuse de robul tău netrebnic!

– De bună seama, îi fi având nevoie de mai multe zile, că şi mie mi-au trebuit şase pentru a le face pe toate… Ce spui, Ioane?

– Doamne, ai milă!…

– Ioane, Eu m-oi întoarce în Cer, dar, pentru o săptămână „Puterea dumnezeiască” va fi a ta! Vezi ce faci, că-ţi dau Pământul pe mână!…

După aceste vorbe, Dumnezeu, fără să aştepte vorbele de răspuns ale lui Ion, a ridicat un deget spre acesta şi într-o clipă, bietul, a fost cuprins de o ceaţă aurie prin care se jucau lumini orbitoare, mici ca nişte steluţe, care l-au ameţit, făcându-l să nu mai ştie nimic de el…

***

– Ioane, dragul meu! se aude strigat.

Încet, încet, cu multă teamă adunată-n suflet, bărbatul a deschis ochii. Alături, lângă pat, Măria, în genunchi, plângea pierdută. Când l-a văzut că deschide ochii, s-a întins asupra lui şi, cu un prosop moale din cânepă, i-a şters fruntea, căci era toată acoperită cu broboane reci de sudoare.

– Mărie, haide, nu mai plânge, că încă n-am murit! îi zice Ion prinzându-i mâinile în palmele lui mari, bătătorite de lucru şi privind-o într-un anume fel, care-i aduse aminte Mariei de vremurile tinereţii, când o invita la horă.

– Lasă, bărbate, nu mai vorovi că, uite, încă n-ai scăpat de ferbinţeală! Doamne, de câte ori ţi-am spus să nu mai bei apă rece când eşti înfierbântat de lucru?! No bine că n-ai făcut aprindere de plămâni, că atunci te pierdeam şi eram pierdută şi io!…

– Mărie, Mărie! Tu ştii că m-am întâlnit cu Dumnezo?…
– Ştiu, Ioane, ştiu! Ai fost cu un picior în groapă…
– Tu, femeie, n-am fost în nicio groapă, cu niciun picior! L-am întâlnit venind acasă de la coasă…

– Ioane, să-ţi aduc o ţâră de compot de vişine, să te răcorească, că văd că încă buiguieşti!

Supărat, Ion s-a ridicat din pat şi, fără să o mai ia în seamă pe nevastă, se repezi în mijlocul odăii. Atunci, în faţa ochilor ei, s-a petrecut ceva ciudat cu Ion, o minune. Părea să nu-l mai recunoască, căci se schimbase în câteva clipe. Era tânăr, tânăr, cu trupul gol, neacoperit de nimic. În jurul lui răspândea o lumină ciudată, albă-gălbuie, cum numai un sfânt ar putea-o răspândi în juru-i.

– Ioane, tu eşti?… murmură ea, pierdută cu firea.
Bărbatul se apropie de ea, apoi îi trase o palmă straşnică, spunându-i răstit:
– Tu, Eva! Pă mine să nu mă mai pui să mănânc ce nu-i bine să mănânc! Mie poamele nu-mi plac! Nici nu ştii ce bolunzănii am visat amu, după ce am mâncat măru’ cela!… Înţelesu-m-ai?

Maria era ameţită şi parcă totul se învârtea în jurul ei. Nu palma lui Ion, deşi destul de grea, o ameţise, ci ceva peste puterile ei de înţelegere. Încerca să-şi dea seama cine-i de fapt, dar nu reuşea. Nu mai era fiinţa care se ştiuse, acum era cu totul alta. S-a privit în oglinda apei din apropiere şi spre ochii ei venea, răsfrânt, chipul frumos şi gol al unei tinere; şi nu se simţea ruşinată de ceea ce vedea. Într-un târziu îşi ridică privirea spre bărbatul de lângă ea şi, prinzându-l de mână, cu un glas pierit şi supus îi zise:

– Să ne plimbăm prin grădină, Adam!… Dacă nu vrei să mănânci din poama asta, nu mânca!

Ascunzându-şi năduful de care se simţea cuprinsă, privi spre apa care adineaori îi fusese oglindă, apoi cu un gest repezit aruncă din mână fructul pe care dorise să-l guste Adam…

Încet, încet, tăcuţi, s-au pierdut pe o alee a grădinii. În urma lor un şarpe sâsâia nemulţumit:

– De ce l-ai aruncat? – Era fructul cunoaşterii! Încă nu-i târziu, Eva, poţi să-l convingi, întoarce-te!…

Femeia, mai mult din instinct, îşi întoarse capul şi privi spre lighioana care îşi unduia trupul în urma lor. Pe chipul ei se aşternu un zâmbet, care pieri subit când privirea lui Adam se abătu peste ea…