Bucuriile, ca şi durerile mari, de multe ori, nu pot fi cuprinse-n cuvinte. Doar inima simte cu adevărat înfiorarea şi trăirea acelor clipe. De multe lucruri ne aducem aminte târziu şi abia atunci reuşim să le pătrundem cu adevărat înţelesul… Aşa a fost şi cu căzătura surorii mele Raveica…

Când se coceau perele, nu era nevoie să te urci în părul cel mare din fundul ogrăzii ca să mănânci pe săturate. Cădeau cu nemiluita prin iarbă, astfel încât, oricând peste zi, găseai sub el pere galbene, mari şi zemoase. Ce-a apucat-o pe Raveica să se urce în păr, nu ştiu! Nu ştiu nici cum a reuşit să se urce, căci trunchiul lui era gros de nu-l putea cuprinde un om cu braţele. Oricum nu-i purtam eu de grijă, căci îmi vedeam liniştit de joaca mea pe malul văii ce trecea pe la capătul grădinii. Deodată, o pârâitură puternică m-a făcut să mă întorc şi să-mi ridic privirea spre coroana părului. Uimit, am văzut cum soră-mea cădea, din creangă-n creangă, fără să se poată opri. S-a rostogolit ca un pepene, fără nici un sunet, până jos, pe râtuţ, unde a rămas nemişcată. Mi-am dat seama în clipa aceea că nu-i o joacă. Am fugit cât am putut de repede spre ea şi, când am văzut-o aşa plină de sânge, chircită ca un ghem în iarbă, m-am speriat cumplit. Am zgâlţâit-o puţin de braţ, cu teamă, vorbindu-i:

– Raveica, te-ai lovit rău?… Raveica?!…

Nu-mi răspundea şi nici nu deschidea ochii. Faţa îi era palidă şi mi s-a părut că nu mai respira. Un gând cutremurător m-a făcut să alerg spre casă, urlând cât mă ţinea gura:

– Mămucăăăă! Mămucăăă! Raveica a căzut de pe păr şi-o murit! Haide repede la ea…!
Speriată de urletele mele, dar neînţelegând prea bine, mama a ieşit pe prispa casei, apoi coborând cele câteva trepte de piatră, m-a întâmpinat măsurându-mă cu privirea:

– Ce te-a apucat, măi copile, de zbieri în halul ăsta?!

– Mamă…, Raveica a căzut de pe păr! reuşesc eu să-i spun, abia trăgându-mi respiraţia, oprindu-mă cu greu chiar în faţa ei, gata-gata s-o dărâm.

M-a prins cu amândouă mâinile de umeri şi câteva clipe s-a uitat la mine cu ochii mari, îndepărtându-mă puţin de ea. A deschis gura să zică ceva, dar vorbele i s-au înecat în gât şi, în clipa următoare aproape m-a azvârlit deoparte, luând-o la fugă spre fundul ogrăzii. Am alergat şi eu după ea. Raveica era tot acolo, nemişcată, strânsă ghem şi cu capul răsucit într-o parte. Mama, albă la faţă ca varul, s-a prăbuşit lângă ea. L-a început n-a scos nici un sunet, încercând să-şi dea seama parcă dacă mai respira. Apoi, cuprinsă de disperare, i-a atins uşor faţa plină de zgârieturi, cu vârfurile degetelor. Buzele au început să-i tremure nestăpânite, încercând să rostească cuvinte care nu vroiau să se nască. Cu un capăt al basmalei i-a şters, abia atins, şuviţele subţiri de sânge care i se prelingeau din nas şi urechi. Cu grijă, i-a luat capul în poală şi, abia atunci, a început s-o cheme parcă, cu glas sugrumat, mângâindu-i continuu fruntea:

– Raveica… fata mamei, spune-mi ceva! Hai, Raveicuţo, vorbeşte cu mama, puiule!!!… Repeta întruna aceleaşi cuvinte. Îi strânse uşor capul şi trupul la pieptul ei, legănându-se ca un om zdrobit, şi ridică ochii înecaţi în lacrimi spre Cer, implorând:

– Doamne, îndură-te de noi şi nu mi-o lua! Fie-ţi milă… e doar un copil, Doamne!

Şi-a coborât din nou privirea spre trupul inert din braţele ei şi a început să-l scuture, la început uşor, apoi din ce în ce mai tare, strigând cu disperare:

– Raveicuţo, trezeşte-te, fetiţa mamii!…

În zadar, soră-mea nu dădea nici un semn de viaţă. Inima ei nu-şi făcea simţite bătăile. Înnebunită şi gemând de durere, mama a ridicat-o pe Raveica din iarbă şi, cu ea în braţe, s-a îndreptat împleticindu-se spre casă.

Păşeam tăcut în urma ei, cuprins de-o nelinişte surdă, născută-n sufletul meu nu datorită faptului că soră-mea se afla în starea aceea de inconştienţă, ci din cauza suferinţei de care fusese cuprinsă mama. Durerea ei mă cuprindea şi pe mine. Ajunsă în casă, a aşezat-o cu grijă pe un pat şi cu o cârpă udă i-a şters faţa, vorbindu-i duios, cu glas tremurat. Eu, aflat la căpătâiul patului, o urmăream atent, încă stăpânit de acea nelinişte şi teamă.

Într-un târziu, parcă aducându-şi aminte de existenţa mea, s-a uitat lung la mine şi, abia auzit, mi-a spus:

– Nu-ţi face griji, dragul mamei, o să-şi revină!… Du-te la primărie şi spune-i lui taică-to să vină repede acasă!

La vorbele ei, m-am încordat în sinea mea să-mi stăpânesc plânsul, să mă arăt „bărbat” puternic.

– Bine, mamă! reuşesc eu să-i spun fără să-mi tremure glasul, apoi am zbughit-o pe uşă afară. Grozavă mamă am! Cea mai grozavă din lume! Cât de mult ne poate iubi, pe mine şi Raveica, săraca!…

Am ţinut-o într-o fugă până la primărie, care se afla nu tare departe de casa noastră. Tata era în curte, discutând cu nişte oameni. Grăbit tare să-mi îndeplinesc „sarcina”, fără să-i salut pe cei de faţă, mă reped şi-i spun:

– Tătucule, o zis mămuca să vii acasă c-o murit Raveica!

Câteva clipe, privirea tatei m-a cuprins mustrătoare, vorbele mele trecându-i parcă pe lângă urechi, supărat mai degrabă pentru felul în care am dat buzna acolo. Oamenii din jur însă au amuţit, privindu-mă uluiţi. Oricum, în acel moment, eu mă simţeam foarte important că reuşisem să atrag atenţia. Dar, imediat, parcă tot cerul s-a prăvălit la picioarele mele. Chipul tatei s-a crispat şi vorbele lui au spart dureros tăcerea care se lăsase.

– Măi, copile, ce tot spui acolo? Cine-a murit? m-a întrebat el tăios, măsurându-mă din cap până-n picioare şi invers.

– Raveica!… A căzut de pe păr…

Şi-a desprins cu greu privirea de pe mine, numai pentru a o îndrepta spre cer, apoi a murmurat abia auzit, ca pentru sine:

– Doamne-Dumnezeule, nu mă pedepsi!…
– Domn’ primar, poate că-i doar leşinată… Cum să moară aşa, de la o căzătură? zise careva.

– Oameni buni, trebuie să văd ce s-a întâmplat… Văsălică, i se adresează unuia dintre ei, tu ai fost felcer în armată, hai, te rog, cu mine!

Până acasă, tata n-a mai scos nici un cuvânt. Mi-a fost greu să ţin pasul cu el, căci mergea cu paşi mari şi grei, apăsaţi parcă de toată povara lumii.

Vestea celor întâmplate se răspândise cu iuţeală şi, când am ajuns noi acasă, în odaia unde se afla Raveica erau deja adunate mai multe vecine, uluite de cele petrecute. Unele se apucaseră de bocit ca după mort, ştergându-şi cu colţul năframelor lacrimile de pe obraji.

Tata, cu faţa împietrită, s-a apropiat de pat şi a privit-o câteva clipe, apoi şi-a pus mâna pe pieptul şi pe fruntea ei. Mama, şi ea lângă pat, nu mai avea putere să mai zică sau să mai facă ceva. Plângea doar, cu lacrimi amare şi suspine adânci. Nici tata n-a putut rosti nici măcar o vorbă s-o încurajeze. Doar privirea a adunat toată durerea lumii. Câteva clipe mai târziu, s-a întors spre badea Vasile şi i-a zis aproape şoptit:

– Vezi ce-i cu sărmana copilă!…

Felcerul s-a uitat la Raveica pe toate părţile, şi-a pus urechea pe pieptul ei plâpând, să-i audă bătăile inimii. I-a ridicat pleoapele să-i privească ochii şi a cerut chiar o oglindă de-a apropiat-o de buzele fetei. Cu fiecare pas pe care îl făcea în încercarea de a-i stabili starea, chipul i se întuneca tot mai mult iar speranţele noastre, ale celor prezenţi, se micşorau.

După un timp, şi-a ridicat privirea spre tata şi l-a privit clătinând din cap.
– Domnu’ primar, îmi pare rău! Nu pot face nimic…
Tata, refuzând parcă să înţeleagă verdictul, cu privirea priponită pe faţa copilei, a început să murmure:
– Mulţam, Văsălică!… O să prind caii la trăsură s-o duc în Ceu, la doctor!…
Felcerul l-a prins de braţ şi i-a repetat:
– Domn’ primar, îmi pare tare rău!… Nu pot să fac nimic, fata-i moartă!… Dumnezeu s-o ierte!
Ţipătul mamei a îngheţat inimile celor din jur:
– Doamne-Dumnezeule!… Fii bun şi îndurător cu noi… nu mi-o lua, Doamne, nu mi-o luaaaa!…
Durerea şi disperarea ei au ţâşnit dintr-odată, de parcă până atunci, o fărâmă de speranţă doar îi mai făcea inima să bată. Sufletele tuturor s-au cutremurat. Mă uitam cu frică şi la tata şi la mama şi nimic din ce-am gândit până atunci n-a mai existat. Am început şi eu să plâng şi m-am dus lângă mama şi-am cuprins-o în braţe, îngropându-mi faţa la pieptul ei. Durerea şi mila se citeau pe feţele tuturor.

– Săraca Mărie, am auzit pe cineva spunând, nici n-a trecut bine anu’ de când l-o îngropat pe taică-so, că, uite… îşi îngroapă acum şi fata!…

***

Câteva femei au spălat-o, apoi, îmbrăcată în strai de sărbătoare, au aşezat-o, întinsă, pe o masă, cu mâinile pe piept şi lumânare la cap. Sicriul urma să-i fie făcut abia în ziua următoare. N-a trecut mult de la apusul soarelui şi-a venit şi preotul pentru slujba de priveghi la căpătâiul moartei. Lumea îndurerată, adunată în tindă, asculta, într-o tăcere cuviincioasă, cuvintele părintelui:

– Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte… Vedeţi, dragi credincioşi, cum ne poate căuta moartea? Pe ea n-o interesează de suntem tineri ori bătrâni…

Deodată, un murmur străbătu încăperea şi cuprinse în câteva clipe întreaga casă. Preotul se opri şi ridică privirea nedumerit spre oameni. Toţi cei prezenţi se uitau speriaţi unii la alţii şi care mai de care începuseră a-şi face cruci.

– Fata… părinte!… se auziră câteva voci mai curajoase.

Surprins, şi-a întors capul spre masa pe care fusese aşezată moarta. Raveica, palidă, stătea în capul oaselor şi privea la rândul ei mirată, oarecum speriată, când la florile ce o înconjurau, când la oamenii din jurul ei. În liniştea care s-a lăsat se auzeau numai frânturi de rugăciuni şi un murmur temător, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de ea ori să-i rostească numele. Strâns lipit de mama, i-am simţit tresărirea puternică. O clipă nu s-a putut mişca din loc. Privea doar fix chipul Raveicăi şi lacrimi grele au început să-i scalde obrajii încinşi. Îi simţeam bătăile puternice ale inimii ca pe nişte zvâcnituri. Tata, care până atunci stătuse lângă noi, cu capul în piept, prăvălit în propria-i durere, şi-a ridicat privirea spre Raveica. La început a încercat să spună ceva, dar buzele nu-i articulau nici un cuvânt. Într-un târziu, când privirea soră-mii s-a oprit asupra lui şi a mamei, când a întins mâinile spre ei, abia atunci i-am auzit vorbele rostite cu lacrimi în ochi:

– Mulţumesc, Doamne!…

Deşi gata să se prăbuşească, mama şi-a adunat toate puterile şi a cuprins-o pe Raveica în braţe, strângând-o la piept cu disperare, de parcă ar fi vrut să-i dea viaţă din viaţa ei şi suflet din sufletul ei răvăşit. Eu, uimit de „înviere”, am prins-o pe soră-mea de braţ, ca să verific. Ea mi-a zâmbit o clipă şi m-a privit într-un fel de parcă ar fi fost mai mare, mai matură ca până atunci, apoi apropiindu-şi gura de urechea mamei, a întrebat-o încet:

– Mămucă, mai avem păsulă? Mi-e aşa de foame! Unde am fost era aşa de fain, mămucă, da’ tătucu-bătrân m-o trimis acasă de-acolo! O zâs că nu-i vremea…

Cu glasul încă tremurând, mama i-a răspuns şi pe chipul ei scăldat în lacrimi am zărit urma unui zâmbet:

– Avem, draga mamei, avem câtă vrei! Lasă c-o să-mi povesteşti mai târziu pe unde ai fost… Mulţumesc, Doamne-Dumnezeule, că mi-ai dat-o înapoi!…

Preotul, care aproape se pierduse cu firea, începu:
– Moartă ai fost şi ai înviat, pierdută ai fost şi-ai fost aflată! Doamne, îndură-te de noi, căci mari şi neştiute sunt căile şi puterile tale!

Încetul cu încetul, toţi cei de faţă au început să-şi revină şi fiecare mulţumea Celui de Sus pentru minunea care se petrecuse. Şi tata, după ce şi-a strâns copila la piept, de bucurie, a adus câteva sticle cu pălincă, iar lumea, după un pahar, două, a început să-şi vină cu adevărat în simţiri şi să-şi dea cu părerea, care mai de care, despre cele întâmplate.

– Părinte, felcerul o zâs c-o fost moartă… Da’ acum noi ce să credem: o fost ori n-o fost?
Preotul i-a privit o vreme fără să spună nimic, aşteptând să se facă linişte, ca vorbele să-i fie bine auzite şi înţelese.

– Dacă badea Vasile a spus că a fost moartă, apoi aşa să ştiţi c-a fost! Dânsul a văzut mulţi oameni atinşi de aripa Morţii, acolo pe front, în războiul care abia a trecut peste noi. Să ştiţi că am auzit şi eu de asemenea lucruri, dar acum Dumnezeu mi-a dat şi ne-a dat să le vedem cu propriii noştri ochi… Ne-a arătat cât de mari sunt puterile lui… spuse şi-şi făcu cruce, lucru urmat de toţi ceilalţi. Oare ce ne arată cele ce s-au întâmplat în seara asta sub ochii noştri? Ne arată, ne mărturiseşte încă o dată sfintele vorbe ale evanghelistului Marcu: „… însă Împăratul lumii, pe noi, cei care murim pentru legea lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică.” Sufletul omului este nemuritor, iar moartea nu-i decât o trecere la cei de dinaintea noastră, pentru întregirea celor drepţi care se vor bucura de fericire şi odihnă în mâinile lui Dumnezeu…

Şi multe a mai povestit preotul şi oamenii l-au ascultat cu atenţie şi evlavie, căci de ce dovadă mai mare, de ce nădejde mai mare aveau nevoie decât de cele întâmplate în seara aceea.

Acea noapte a fost una albă pentru noi şi vecinii noştri, căci s-a stat la poveşti şi la băut până spre dimineaţă. Şi poveştile au mers până departe. Mi se închideau ochii, dar nu mă înduram să merg la culcare, căci cele ce se povesteau despre moarte, despre moroi şi strigoi mă ţineau locului.

În ziua următoare, tata şi mama au dus-o pe Raveica la doctor în Cehul Silvaniei. Doctorul le-a spus că nu are nimic, că-i perfect sănătoasă şi că fata s-a aflat pentru o vreme în „moarte clinică”.

Câte poveşti nu s-au auzit în sat, mai apoi. Nici preotul, în predicile de la biserică, nu uita să aducă aminte şi chiar mai mult de atât, toată întâmplarea prin care a trecut Raveica era privită ca o mărturie pentru „viaţa de apoi”.

***

Într-o zi, cam la vreo două săptămâni de la cele întâmplate, mă aflam cu mama şi Raveica în grădină, sub părul cu pricina.
– Nu te urci pe păr? o întreb râzând şi înghiontind-o pe soră-mea.
– Tu, mai bine taci, că nu ştii nimic! Mămucă, sune-i să mă lase-n pace!
O vreme, mama nu ne-a băgat în seamă. A cuprins cu privirea coroana imensă a pomului, apoi, clătinând uşor din cap, s-a uitat la noi.
– Doamne, tu fată, prin ce-ai trecut!
Dusă pe gânduri, s-a aşezat pe iarba proaspăt cosită, rezemându-şi spatele de trunchiul părului.
– Tu, Raveicuţa mamii!… Cât ai fost moartă, că moartă ai fost, chiar te-ai întâlnit cu tată-to bătrân? o întreabă ea deodată.
Raveica ne-a privit câteva clipe cu un aer, la început, temător, parcă ar fi avut ceva de ascuns. Apoi, puţin roşie la faţă, dacă nu cumva mi s-a părut aşa doar mie, a răspuns:
– Da, mămucă!… Era îmbrăcat tăt-tăt în alb… Şi avea părul lung şi cărunt… Cred că Dumnezo l-o făcut sfânt!…
Eu, neconvins de vorbele ei şi sigur pe ceea ce ştiam despre tata-bătrân, am contrazis-o, râzând zeflemitor:
– Cred că nu pe tătucu-bătrân l-ai văzut… Nu putea să fie făcut sfânt!… Mamă, poţi fi făcut sfânt dacă dohăneşti, bei pălincă şi joci cărţi, ca… tătucu bătrân?…
– Dumnezo face sfânt pe cine vrea şi, pe tata-bătrân l-o făcut, no! Mergea la biserică şi nu se culca fără să zică vreo rugăciune, ştii asta! m-a pus la punct, înciudată, soră-mea.
– Gata, nu vă mai certaţi! ne-a poruncit mama cu blândeţe şi cu un zâmbet larg aşternut pe faţă.
Încet, privirile ei s-au ridicat de pe feţele noastre şi s-au pierdut pentru o vreme într-un loc nedefinit, dincolo de vale. Când a revenit, a început iar s-o descoasă pe Raveica.
– Bine, dar o vinit, aşa dintr-o dată, la tine? O ştiut cine eşti?
– Apoi nu ştiu, că atunci când n-o mai fost lumina ceea mare, l-am văzut că era lângă mine. Am vrut să mă apropii de el, să-l iau în braţe, dar nu m-o lăsat… O zâs că n-am voie să-l ating.
– Of, Doamne, ce i-ai dat să trăiască! oftează mama, mângâindu-i obrajii. Draga mamii, mai ţii minte, ţi-o vorovit… tata?
Un timp, Raveica a privit-o, fără să spună ceva, dar apoi, cu voce slabă, i-a spus:

– M-a sfădit şi mi-a zis că nu-i vremea mea să mă duc acolo… Că-s mulţi cei care trebuie să vină în curând acolo, când va veni războiul cel mare… Apoi nu mai ştiu nimic… Tot câmpul acela unde eram cu tata-bătrân s-a strâns într-un vârtej luminos şi… m-am trezit.

– Care război? Vezi, mamă, că nu ştie ce vorbeşte? Războiul s-o terminat acum patru ani! Pe cine să aştepte, care morţi? spun eu neconvins de poveştile spuse de Raveica.

– Aşa mi-a spus, aşa v-am zis! s-a supărat ea.
Apoi, şi eu m-am supărat şi am hotărât că am treburi mai importante de făcut decât să stau să ascult poveştile ei despre tata-bătrân. Aşa că mi-am umplut buzunarele cu pere şi am plecat la ale mele. Mama şi soră-mea au rămas sub părul acela imens, şi, din când în când, mai prindeam crâmpeie din discuţiile lor. Vorbele lor au trecut însă peste mine, căci am uitat repede cât de grav a fost. În lumea mea de atunci trăiam doar clipele…

***

De povestea asta cu soră-mea mi-am adus aminte de multe ori, mai târziu, pe front… De fiecare dată ajungeam să mă întreb: „Oare tata-bătrân chiar dorise să ne anunţe din vreme de zilele pline de urgie care urmau să vină peste noi?”