Milian Oros
Mare necaz îl lovise pe badea Gheorghe, aşa pe nepusă masă. S-o betejit[1] săracul din senin, că din ce i s-o tras, nu se ştia. Lelea Anica, deşi bună cunoscătoare a ierburilor de leac, n-a fost în stare să-şi ajute bărbatul. Într-o zi, venise, săracul, cam băncădit[2] de la coasă şi, la început, şi-a zis că din cauza oboselii îl apucaseră frisoanele şi transpiraţia. Apoi, când l-au apucat durerile acelea groaznice la toate încheieturile şi când şi-a văzut gâtul în oglindă, plin de umflături rozalii, şi-a dat seama că ceva nu-i bine cu el. I-a oblojit Anica gâtul şi încheieturile cu tot felul de fierturi, dar degeaba. În câteva zile boala l-a trântit la pat, slăbindu-l de nu mai ştia de el. Din cauza durerilor şi a fierbinţelilor de care era cuprins mai tot timpul, îşi pierdea mereu cunoştinţa. Umflăturile de la gât erau acum mari şi arătau ca nişte nuci negre. Într-un moment de luciditate, cu lacrimi în ochi, a chemat-o pe Anica şi i-a spus tânguit, abia auzit:
– Tu Anică… văd că Dumnezeu mă cheamă la el… Du-te la popă… să vină să mă spovedească, că io-s gata de dus!
– Ce vorbe-s astea, bărbate, bolund eşti?!
– Anică, fă cum îţi spun, că nu-i vreme! Vremea me s-o dus, tu, înţelesu-m-ai? Poate mă pedepseşte Dumnezeu pentru relele făcute, că nu-i om fără de păcat…
– Pentru ce să te pedepsească, doamne iartă-mă?… îi opri vorba Anica, oarecum înciudată, ştergându-şi cu colţul zadiei lacrimile care-i veniseră în ochi, aşa, fără ştire.
– Tu, femeie, apoi boala asta ce-a dat peste mine, musai îi… ciumă!…
– Vai de mine, bărbate, nu vorovi fără tine, că-ţi faci păcat! îi zice Anica, speriată bine de tot, căci parcă auzise şi ea de boala asta pe care n-o putea opri nimeni, decât numai Bunul Dumnezeu. Se uită cu milă la bărbatul de lângă ea şi dintr-odată parcă se simţi şi ea cuprinsă de fierbinţeală, apoi de friguri.
– Doamne, Maică Sfântă, apără-ne de cele rele! murmură ea scuturându-se din tot corpul, şi-şi făcu repede câteva cruci, apoi mai făcu una asupra bărbatului întins fără vlagă în pat.
Gheorghe n-o mai luă în seamă. Gemu înfundat şi, privind într-un colţ mai întunecat al odăii, îşi lăsă mintea slobodă să-i aducă înaintea ochilor acele lucruri despre care credea că, în balanţa Celui-de-Sus, ar putea să-l apropie de poarta Iadului. „Când i-am smuls lui Traian Părăoanului iugărul cela din Telec, câştigat pe datorie la… cărţi, apăi orice ar pute hi numa’ faptă bună, în faţa lui Dumnezeu, nu!… Săraca Anică, nici acum nu ştie cum o fost. Ea crede că l-am cumpărat de la bietul om…” – murmură el pentru sine, spăşit, de sărmana femeie crezu că iar buiguie[3] din cauza fierbinţelilor.
Nemaiştiind ce să-i mai facă, Anica îşi ascultă bărbatul şi se duse după popa Costea să vină să-l spovedească pe Gheorghe al ei. Şi bine a făcut, căci n-au mai trecut nici trei zile încheiate şi clopotul bisericii a plâns după el. A plâns şi a jelit şi biata femeie, căci trăise o viaţă lângă omul ei, cu bune, cu rele, cum i-e dat omului să ducă pe lumea asta. Lacrimile şi durerea i se împleteau fără să vrea cu gândul că ar putea să-i vină şi ei rândul, căci nu numai Gheorghe al ei plecase dincolo. Steaguri negre începuseră să fie atârnate pe la multe porţi. Câţiva felceri umblau pe la casele oamenilor, dând cu var pe unde credeau ei c-ar putea veni boala aceea groaznică de-i spunea Moartea Neagră…
Clopotul din turla bisericii nu mai contenea să bată. Aproape în fiecare zi anunţa cu jale încă una sau mai multe treceri în nefiinţă. Mare era jalea care se abătuse peste sat şi nu numai peste el, ci peste tot ţinutul de sub Codru. Unele guri, mai umblate prin lume, spuneau că necazul şi prăpădul erau mult mai întinse, că nimeni nu le cunoaşte marginile. Mureau oamenii şi animalele pe capete. Dumnezeu parcă-şi întorsese faţa de la toţi şi de la toate, nu mai vroia să ia aminte la cei pe care-i făcuse din ţărână şi peste care suflase Duh Sfânt…
Oamenii satului erau de-a dreptul îngroziţi, căci nu ştiau ce să mai facă şi la cine să ceară ajutor. Se simţeau complet neputincioşi, dar refuzau să accepte soarta aşa cum se abătuse acum asupra lor. Trebuia făcut ceva, orice. Mai ales că fiecare îşi aducea aminte de vorbele acelea: „Dumnezeu te ajută, dar mai întâi trebuie să te ajuţi tu…”
Într-o marţi, când ziua se pregătea să se învăluie cu noaptea, mai multe femei s-au adunat la casa Anicăi şi au început să întoarcă blestemăţiile Ciumei pe toate feţele. Nu reuşeau să înţeleagă de unde a venit nenorocirea asta peste ei. Cine sau ce bântuia locurile şi lua atâtea suflete? Nu putea fi decât ceva necurat la mijloc. Într-o vreme, găzdoaia le zice:
– Femei bune, io… ştiţi la ce mă gândesc?…
– Om şti de ni spune, lele Anică, zice una mai tânără.
– Amu, io zic că Ciuma asta numai femeie poate hi, da’ din altă lume… din… lumea cealaltă! Cine ştie ce blesteme duce în spate şi a venit să le azvârle peste noi. Tare aprigă este, da’ dacă-i femeie, apoi musai trebuie să aibă şi ea năravurile noastre, cele de pe lumea asta, trebuie să aibă ea vreo slăbiciune, nu, femei bune?
– De, aşa a hi, că eşti cea mai bătrână dintre noi şi ştii mai multe ca oricare, zice una dintre ele.
– Io aşe zic. Şi nu suntem noi în stare s-o dibuim? Ia gândiţi-vă! Ca orice femeie, trebuie să-i placă să se gătească şi să placă oarecui, cuiva din lumea ei. Io mă gândesc să-i facem o cămeşă faină, din urzeala cea mai scumpă pe care o avem şi să i-o dăm în dar… Sigur a îmbrăca-o şi, când s-a vedea cât de bine-i stă, a pleca să se arate bărbaţilor de pe LUMEA CEALALTĂ şi pe noi ne-o lăsa în pace!
– Dacă dumneata aşa spui, bine! Da cine să i-o dea şi unde? întrebă careva. Că niciuna dintre noi n-a văzut-o la faţă şi nu ştie unde ar putea-o găsi.
– No, da cine-a zis c-o poţi vedea? Am zis io că trebuie să fie femeie, da nu una obişnuită. Să ştiţi că m-am gândit şi la asta… Om duce-o în Valea Bodavei, numai acolo-i poate fi sălaşul… N-aţi auzit pe bătrânii noştri când povesteau că acolo-i o poartă spre LUMEA CEALALTĂ, încă de pe vremea când dacii şi-or îngropat acolo comorile, de frica vrăjmaşilor? O să avem însă nevoie de trei bărbaţi curajoşi să i-o ducă acolo în miez de noapte. Vorbiţi cu oamenii voştri, poate s-or săturat şi ei de bătut drumul cimitirului şi de dus rude la groapă…
– Apoi, lele Anică, aşe să facem! au zis femeile, unele temătoare, altele cu hotărâre în glas.
Exact peste o săptămână, tot marţi, de cum a apus soarele, şapte femei şi trei bărbaţi s-au adunat iar la casa Anicăi şi au început lucrul. Au ţesut cea mai fină pânză din cânepă, apoi au cusut o cămaşă muierească, atât de minunată, încât putea fi îmbrăcată de orice femeie de neam mare, oricât de năzuroasă ar fi fost aceea.
Mai era o jumătate de ceas până la miezul nopţii când cămaşa a fost gata. Bătrâna Anica s-a uitat la ea, a întors-o pe toate părţile, i-a cercetat cusăturile, apoi, mulţumită, le-a zis celor trei bărbaţi:
– O să trebuiască să duceţi cămeşa în Fundul Bodăvii şi s-o atârnaţi de doi pari, apoi să vă întoarceţi în sat, fără să vă uitaţi înapoi ori să scoateţi vreo vorbă, orice îţi auzi ori vide… Da’ să nu vă întoarceţi pe acelaşi drum, înţelesu-m-aţi?
– Aşa om face, lele Anică! au zis ei, hotărâţi.
Unul a luat cămaşa iar ceilalţi câte un par, s-au aruncat pe cai şi au luat drumul Bodavei.
Când au ajuns în vârful dealului, nu departe de Părul Turcului, s-au oprit puţin să-şi tragă sufletul şi să-şi facă curaj să străbată locurile despre care bătrânii satului povesteau atâtea lucruri neobişnuite. O ceaţă lăptoasă se întindea peste Valea Bodavei, până către pădure, iar coama de deal unde cândva străjuiseră zidurile cetăţii se mai vedea ca o umbră întunecată. Din când în când, parcă întrezăreau pentru o clipă câte o lumină albastru-verzuie, ca un fulger, dar la urechile lor nu ajungea nici un sunet. Liniştea din jur înghiţea totul şi pătrundea ca o înfiorare în sufletele lor.
Bărbaţii s-au privit câteva clipe, şi-au făcut câte-o sfântă cruce, apoi şi-au slobozit caii spre vale. Când au ajuns la capătul văii, acolo unde se întâlneau hotarele Uileacului, Băseştiului şi Ulciugului, au descălecat. Inimile le băteau atât de puternic, că aproape le auzeau. Fără să se mai privească, au înfipt parii-n pământ, apoi au întins cămaşa pe ei de parcă ar fi ridicat o ciuhă[4]. Nimic în jur nu se mişca, totul părea că aşteaptă clipa de cumpănă a noii zile. La fel de tăcuţi, au încălecat caii şi au luat înapoi drumul spre Uileac, urmând duleul[5] care-i scotea spre Huciu Crâşmii. Zgomotul copitelor făcea ca liniştea nopţii să pară mai adâncă şi aşteptarea a ceva ce avea să fie, mai apăsătoare. Nici n-au trecut de izvorul cel mare, aflat la capătul văii, în partea dinspre Ulciug, că în spate, lângă ciuhă, s-a pornit un vârtej şi un vuiet cumplit. de le-a îngheţat inimile, dar nu s-au întors să vadă ce-i. Au dat pinteni cailor şi s-au făcut una cu ei, rugându-se să scape. Din vuietul care le străpungea toate simţurile s-au rostogolit parcă tropote de cai care se auzeau tot mai clar şi tot mai aproape, de parcă o ceată de călăreţi era pe urmele lor. Peste toate, strigăte şi gemete de durere străpungeau aerul, ca şi cum o bătălie cumplită se dădea la câţiva paşi în urma lor. Sudori reci au început să le curgă pe spate, dar şi-au adunat toate puterile şi şi-au înfrânt pornirea de a privi peste umăr. Ochii înfierbântaţi ţinteau fix, undeva, peste urechile ciulite ale cailor, care goneau pe drumul spre sat, parcă la fel de înspăimântaţi ca şi stăpânii lor. Când au ajuns în vârful dealului, în apropierea crucii de lângă crâşma părăsită, totul s-a oprit ca prin farmec. Scăpat ca dintr-o strânsoare cumplită, aerul s-a destins dintr-odată, şi cei trei bărbaţi au tras ca la un semn de hăţuri, încetinind şi trăgând cu nesaţ aer în piept, de parcă atunci ar fi învăţat să respire. Au intrat la pas în sat, fără să se privească şi fără să schimbe o vorbă. Spaima încă îi stăpânea. S-au oprit la casa lelii Anica, unde-i aşteptau muierile, şi ele cu frica-n sân. Pregătiseră ele o masă de şezătoare cu toate cele ale gurii, dar parcă nu se puteau îmbia unele pe altele. Şi-au primit bărbaţii cu nerăbdarea celor care au aşteptat cu sufletul la gură veşti despre cele făptuite, dar chipurile celor trei le-au făcut să-şi înfrângă curiozitatea. Abia când s-a crăpat de ziuă o linişte calmă i-a învăluit pe toţi şi bărbaţii au reuşit să-şi adune vorbele să poată povesti grozăvia prin care au trecut…
Zilele şi-au urmat cursul, şi oamenii şi-au purtat mai departe, în linişte, durerea şi grija. Încet-încet, însă, în aer parcă s-a schimbat ceva şi, de la o vreme, clopotele bisericii băteau doar pentru sărbători şi pentru măsura timpului. Pentru plâns şi jelit, din ce în ce mai rar, aşa cum fusese înainte să vină peste sat Moartea Neagră… Ciuma se pare că-şi îmbrăcase cămaşa primită-n dar de la uilecani şi o luase spre LUMEA CEALALTĂ să se fălească acolo cu ea, lăsându-i pe bieţii oameni cu amarul şi grijile lor…
[1] A se îmbolnăvi, a suferi de ceva.
[2] Supărat, obosit, nemulţumit de ceea ce i se întâmplă.
[3] A bolborosi, a aiuri.
[4] Sperietoare pentru păsări, momâie.
[5] Drum de ţară, între holdele de culturi agricole.
***
