În acea zi de duminică, Bucureştiul mi se părea trist.
Când am urcat în vagonul de tramvai, alături de copii şi de Irina, am avut o senzaţie ciudată. Acolo, printre pasagerii din vagon, mi s-a părut că sunt înconjurat de stafii cu răsuflări reci. Deodată, de la un capăt al vagonului, au început să se audă glasurile unor copii care se apucaseră, puţin cam devreme, de colindat şi atunci totul s-a diluat într-o lume calmă şi caldă, părand a fi îmbraţişaţi cu toţii de un spirit bun, spiritul sărbătorilor care se apropiau, venit să ne salveze. Un pasager grăbit ne-a îmbrancit uşor dintr-o parte, smulgându-mă din starea în care mă lăsasem să alunec. I-am făcut loc, murmurând o scuză, apoi oarecum distrat, m-am izolat de lumea din jur, privind cu interes pe geam. Nu vedeam altceva decât străzile pustii cu arborii de pe margine desfrunziţi, ţinându-şi crengile înnegrite în sus, adunate ca pentru rugăciune.

Cuprins de un sentiment de tristeţe, am întors ochii spre Dănuţa, aflată în braţele Irinei.
Fetiţei abia i se vedea feţişoara, mică şi îmbujorată, din gluga de fâş a hăinuţei. Curios, am aruncat o privire spre Bogdan. Puştiul adoptase o figură serioasă, de om mare, preocupat şi copleşit de gânduri, cu privirile pierdute dincolo de geamul vagonului. Am zâmbit în sinea mea: "Probabil că se gândeste la Mihăiţă, pe care nu l-a mai vazut din vară".

După aproape o oră de mers şi după ce am schimbat două tramvaie, pe partea dreaptă au început să apară repere cunoscute, arătându-mi că ne apropiem de Piaţa Berceni.

- La prima-i Big-Berceni, trebuie să coborâm! i-am soptit Irinei, apoi i-am luat fata din braţe, să se poată ridica de pe scaun.

Era după-masă târziu. Câteva raze de soare, scăpate din strânsura norilor, se strecurau greoi printre blocurile cu patru şi opt nivele, aşezate unele după altele ca vagoanele unui tren de marfă. Peste strada plină de gropi şi moloz sufla un vânt rece, infoind hainele trecătorilor. De cum am trecut de piaţă, am avut senzaţia că ne aflăm într-un oras străin, căci nu mai recunoşteam nici o clădire. Strada începea cu câteva blocuri în construcţie şi continua cu clădiri vechi, aflate în diferite faze de demolare, care păreau ieşite dintr-un bombardament recent. Totul părea schimbat. Am văzut primele semne cunoscute abia când am ajuns în apropierea blocului unde locuiau prietenii noştri.

Am sunat la uşă şi am aşteptat. Ne-a deschis Maria, încinsă cu un şort în carouri de culoare maronie, de care încerca să se lepede, cât mai repede şi mai pe neobservate.

- Ce bine-mi pare că aţi reuşit să veniţi! ne-a întâmpinat ea, îmbrăţişându-ne ca pe nişte musafiri dragi, apoi, întorcându-şi capul spre sufragerie, a început să strige:
- Emil, Mihăiţă, veniţi că au sosit!

În tonul vorbelor ei se simţea cât de mare era bucuria revederii, bucurie pe care, de altfel, o împartaşeam si noi. Pâna au aparut băieţii, am avut timp sa-i cercetez chipul în voie. Timpul trecea peste prietenia noastră fără să lase urme vizibile. De curând o sărbătorisem pentru cei treizeci şi trei de ani, dar formele trupului ei păreau ale unei tinere abia scăpată din adolescentă. Aşa tunsă scurt, băieţeşte, cu zâmbetul lipit pe buze, mi se părea că timpul a luat-o razna, înapoi. Aveam senzaţia că, în clipele urmatoare, prietenul meu Emil mi-o va prezenta, după năravul lui de a ironiza totul: "- Prietena mea bucureştioaică; floare de asfalt, crescută sub constelaţii de neon...". Nu ştiu ca Maria să se fi suparat vreodată din cauza ironiilor lui, şi, de multe ori, ştia să le întoarcă în favoarea ei.

Scufundat în mica mea cercetare, nici n-am luat în seamă că uşa sufrageriei se deschisese şi că în hol au apărut Emil şi Mihăită.

- Bine aţi venit! ne-a urat Emil, trezindu-mă la realitatea clipei prezente. Cu un zâmbet larg pe faţă s-a apropiat de Irina şi, în timp ce o îmbrăţişa, a continuat:
- Ne bucurăm mult că, în sfârşit, ne întoarceti vizita... Sunt luni întregi de când n-aţi mai trecut pe la noi!...

- Bine v-am găsit! i-am răspuns noi aproape simultan.
- Era cât p-aici să cred că v-aţi mutat din Bucureşti, ne ia Emil, fin, peste picior.
- Tu vorbeşti?!... Pleci in "străinezia" fără să ne zici o vorbă, aşa ca-ntre prieteni! ripostez eu.
- Lasă-mă-n biata mea! Numai "străinezia", cum spui tu, n-a fost pe unde am lucrat! Dacă aş fi plecat intr-o ţară ca Germania, ori mai ştiu eu... o altă ţară din vest, mai ziceam şi eu, dar asa...
- Totuşi, măi... ai păşit afară din Romania şi asta nu-i lucru puţin in ziua de azi!...
- De păşit am păşit, dace folos?! Ucraina-i o ţară identică Romaniei, unde se vorbeste mai mult limba rusă, plină de radiaţii, precum câinii de purici!...
Am inceput să râd de descrierea "plastică" făcută vecinei noastre din nord-est, apoi l-am intrebat:
- Umblai cu contorul de radiaţii după tine!?

- Mihai, nu-i de ras! Oamenii de acolo, mai ales după cele ce s-au intâmplat la Cernobal, o duc mai rău ca noi... Crezi ori nu crezi, dar ceea ce s-a intâmplat acolo in '86 va schimba multe in felul de-a gândi, atât al specialistilor, cât mai ales al politicienilor... La scară globală, după mine, omenirea a trecut prin cel de al treilea razboi mondial...
- Maaamă ... ce cuvinte! Ce profetie şi filozof ai devenit! Uite, vezi ce-nseamnă să ieşi din tară? il ia peste picior Irina.
- Interesant mod de-a vedea lucrurile... Asta ar insemna că in curând vom vedea o Uniune Sovietică, concepută pe alte baze, comentez eu dus pe ganduri.
- Ori, poate, nu va mai fi nici o Uniune... ce spui de varianta asta?
- Asta ar insemna ca şi la noi vor fi multe schimbari... Oricum, hai să lăsăm discuţiile astea pentru altădată...

- Ca bine ati face, a sarit cu gura pe noi Maria, doar n-ati venit aici la invătămant politic... Emile!...
Am inceput sa râdem cu totii. Mihăită profită de moment şi se apropie de maică-sa. Privirile lui, care se plimbau de la mine la Irina şi invers, păreau ierburi de primăvară, iar lumina de pe fată era un amestec de bucurie a revederii si timiditate.
- Mihăită, de te vedeam pe stradă, nu te mai cunosteam! i-a zis Irina, pupandu-l zgomotos pe fată şi daruindu-i o pungută cu dulciuri.
- Multumesc! a zis puştiul şi pe obrajii lui îmbujorati au apărut doua gropiţe. Apoi, cu un zâmbet ştrengaresc prins de mutrişoară, s-a retras spre capătul holului, lângă cuier, unde Bogdan şi Dana se dezbrăcau singuri de hainele groase. Trio-ul poznaşilor era inchegat, mai rămânea de câştigat libertatea... de mişcare.

- Mami, putem să ne jucam la mine în cameră? incearca Mihai marea cu degetul, privindu-şi mama asemeni unui ingeraş dintr-o icoana.
Emil l-a cântarit din priviri cu o oarecare suspiciune. Işi cunostea bine odrasla şi nu o data ni-l comparase cu ingerul din acel filmuleţ de desene animate, al lui Gopo, transformat in dracuşor, imediat dupa ce şi-a atins scopul, dar o lasa pe Maria sa decida.
-Sigur ca da, dar sa fiti cuminti şi când va chem la masa sa nu aud ca nu va e foame, ori mai ştiu eu ce... Ne-am înteles? ameninta ea cu degetul, întreaga "gaşca".
- Venim mama, venim şi mancam tot cozonacul! rade Mihaiţa.
- Vedem noi şi ce-i inainte de cozonac! stabili Maria, preventiv, oarecum nemultumita de deconspirarea pustiului. Oricum, mirosul de cozonaci proaspeţi invadase demult holul.

Dupa ce copiii au disparut în camera lui Mihaiţa, Emil ne-a poftit în sufragerie si ne-a marturisit râzând:
- Mai, nu ştiu cum sunt copiii vostri, dar dracuşorul ast-al meu ne obliga sa fim mereu cu ochii benoclati pe el. Fiti atenti la ultima lui nazbâtie! Acum câteva zile a demontat ceasul de masa din bucatarie, si, nestiind sa-l faca la loc, a ascuns toate rotiţele, piesele, într-o punga, pe care a pus-o... unde credeţi?... In cuptorul aragazului, domnule!
- Recunoaste ca e baiat inteligent! Era cel mai sigur loc, râde Maria în timp ce deschide barul bibliotecii de unde confisca o sticla verde de un litru, ca cele pentru apa minerala, si i-o intinde lui Emil. Nu mai foloseam cuptorul de-o groaza de vreme!
- Asta cam asa e!... Usa de la aragaz, pâna mai ieri, era blocata de pânze de paianjen...
- Lasa tu... subtilitaţile si ocupa-te de ce ţi-am dat!...
Pus la punct, Emil ridica sticla si o priveste-n lumina candelabrului.

Nu ne-am atins de palinca asta de la Pasti, de când am fost la ai mei, la Creaca, marturisi el scuturând sticla pâna cand la suprafaţa lichidului s-au adunat o puzderie de bule. E de pruna curata, se bea doar cu prietenii de suflet! a adaugat el si ne-a privit zâmbind.

Am urmarit curgerea lichidului limpede, cu nuanţe argintii, în paharele de cristal, apoi, la ultimul pahar umplut, m-am apucat sa numar, secunda cu secunda, pâna cand balonasele adunate la suprafata s-au spart în totalitate.
- Mai, asta sa tot aiba catre 54 grade! zic eu.
- Cam asa are, dar sa stii ca nu-ti arde gatul, cum ai crede. Cand începi s-o bei, la început simti o dulceata anume si aroma sâmburelui de pruna. Dupa ce ai pus paharul jos, abia atunci gatul ţi-e cuprins de o anumita caldura. Dar sa lasam teoriile si sa trecem la fapte! Sanatate dragii mei si bine aţi venit pe la noi !
- Sanatate si... bine v-am gasit !
Am ciocnit paharele, fiecare cu fiecare, apoi am savurat în tacere primele inghitituri.
- Al dracului de buna! remarc eu.
- Cand termin paharul asta, sunt si eu terminata, râde Irina privindu-ma.
- Fugi de-aici! Primul pahar trebuie sa se bea pâna la fund ca sa ne cada bine gustarica ce urmeaza... Ati citit ce spunea bulgaroaica aceea, Vanga, despre cele 30-40 de grame de alcool inainte de masa! spune Maria.
- O fi spus clarvazatoarea multe, mi-o fi cazând si palinca asta bine, dar pe urma... cad si eu!
- Te-oi ridica eu, fii fara grija, am glumit eu privind-o insistent.
Am început sa râdem cu totii, binedispusi. Intre timp, Maria a adus pe masa fel de fel de gustari, care mai de care mai apetisante. I-a chemat si pe copii si acestia s-au prezentat la "datorie", fara obiectii ori smiorcaieli. Ne simteam bine, ospatându-ne pe îndelete si povestind relaxati despre lucruri de actualitate ori frânturi de amintiri. Spre sfârsitul mesei, fara nici o legatura cu cele ce se discutasera pâna atunci, am întrebat, într-o doara:

- Mai oameni buni, voi stiti ce naiba se intâmplă la Timisoara?
O vreme prietenii nostri s-au privit cu subânteles; se vedea că grija lor viza copiii. Maria, cu voce prefăcută, s-a ridicat de la masă si, râzând, ne-a spus, mergând spre bucatarie:
- Nu mă interesează ce fac cei din Timisoara ci mai degraba ce se întâmplă cu cozonacii mei. I-am scos din cuptor cu putin timp înainte de-a sosi voi... Acum stau acoperiti cu un stergar umezit si încalzit, asa cum m-a învatat mama soacră.

N-a trecut mult şi s-a intors cu doi cozonaci arămii, poate nu aşa de grozav crescuti, dar care răspândeau în jur arome imbietoare. Când a început să-i taie-n felii, privirile copiilor s-au lipit de acestea şi au inceput să inghită-n sec. Umplutura maronie, din sâmburi de nucă, se îtindea prin miezul gălbui ca o spirală care se subtia pe măsură ce se apropia de coajă. In camera se răspandise un miros fin de vanilie si scortişoară. Maria, parcă înadins, nu se grăbea, lăsând puştimea să saliveze. Migăloasă, a aşezat feliile pe o tavă, de parcă ar fi urmat să le prezinte la o expoziţie, apoi, admirându-şi "opera", ne-a invitat să ne servim. Ea a ramas în picioare, cu un zâmbet de satisfacţie aşternut pe fată si cu cuţitul în mână, uitându-se pe rând, la fiecare, şi asteptând nerăbdătoare verdictul.

- E dulce şi bun! zice Dana.
- Mie-mi place şi... nuca din el imi place, recunoaşte incântat Mihăiţă, in timp ce-şi trece privirea de la Maria spre Bogdan care, având gura plină, il aproba dând din cap.
- De fapt pe mine asta mă interesa să aud; acum mă pot aşeza şi eu, glumi Maria.

- Păi, stăteai în picioare, cu cuţitul in mână, ce-ai fi vrut sa-ti spună bieţii copii, o ia peste picior Emil.
- Dragul meu, tu, ciocul mic; cozonacul l-am făcut după reţeta maică-tii! Nu-ţi place, nu mânca!
- Fugi de-aici! În viaţa mea n-am văzut la mama asemenea... cozonac, ripostă Emil. Trebuia să-i pui etichetă, să ştie lumea ce manâncă. Nu vezi că nu-i crescut cât trebuie?...

- Critica-i critică, dar asta-i de-a dreptul răutate. Emil, drăguţule, cred că în zilele următoare vei intra în postul secului... Da' sec, sec, nu aşa!... Deja mi-e milă de tine...
- Maria, din moment ce copiii sunt mulţumiţi, te rog să-i dai reţeta şi Irinei, i-am zis eu râzând, intrând în jocul lor.
- Mă tem ca nu pot să i-o dau...
- E clar, întâi o brevetează! interveni sarcastic Emil, făcându-ne să râdem pe înfundate.
- Cu tine nu mai vreau să mai port niciun fel de discuţie! făcu Maria pe supărata, apoi s-a întors spre mine şi Irina, zâmbindu-ne.

Să vă explic ce-i cu reţeta. Aşa cum v-am spus, de Paşti am fost la Creaca, la părinţii... domnului de faţă... începu ea şi privirile îl ţintuira câteva clipe pe împricinat. Ei, mama soacră, Dumnezeu sa-i dea sănătate, ne-a făcut atunci un cozonac de pomină. Eu am rugat-o să-mi dea reţeta, să-i pot face, mă rog,... "dumnealui", cozonac "ca la mama acasă", sa se simtă bine... şi uite... ce bine se simte!

Mimând năduful, Maria a luat o înghiţitură de bere, apoi a continuat:
"Lasă, draga mamii, că mâine facem unul împreună ş-apoi de-a coale-ncolo îi şti şi tu cum să faci", mi-a zis mama. A doua zi când ne-am apucat să facem cozonacul, pe masă erau toate cele necesare, iar eu, sincer vă spun, eram numai ochi şi urechi. Am încercat să-mi notez cantităţile, dar mi-a fost imposibil, căci mama, ce credea ea că este important, îmi explica cam în felul ăsta:

"-Uite, draga mea! Pui un miez de făină" - spunând asta lua un pumn de făină, iar eu încercam să apreciez cam cate grame or fi fost în pumnul ei şi-mi notam pe hartie. După o vreme continua: "O ţâră de elesteu", adica drojdie, la care repede îi fac evaluarea: "cam 20-30 de grame"; "Nu uiti de miere, răzuiala de lămâie, vanilie, scortişoară şi lapte". În timp ce-mi vorbea le tot arunca peste făină, incât cu greu am putut aprecia cantitătile, dar mi-am zis că era imposibil să nu mă descurc. Era totul aşa de simplu în mâinile ei!...

- Se vede! râde Emil şi apoi ia o gură de bere.
-Tu nu vezi că nu te bag în seamă?... Să vă povestesc mai departe!... Când ne-am întors la Bucucureşti, cu prima ocazie am încercat reţeta. Recunosc, ceea ce a ieşit atunci, prima data, nu părea să fie cozonac, oricâtă bunăvoinţă ai fi avut... Asta m-a ambiţionat şi mai tare şi, la a doua încercare, am schimbat metoda. Mi-am pus pe masă făina, laptele, zahărul şi celelalte, aşa cum mi-am amintit că erau la mama, apoi am închis ochii şi am început: "Luăm un miez de făină,... adică un pumn... o ţâră de drojdie" şi aşa mai departe... De data asta, ceea ce am scos din cuptor, s-a apropiat de ... adevăratul cozonac..."

- Vrea să ne sugereze că era comestibil, interveni Emil, râzând pe sub mustaţă.
- Eşti... n-am cuvinte... Mihăiţă, n-a fost bun?
- Ba da, mami, dar ăsta e şi mai bun!...
- Scumpul meu, vino să te pup! Uite cine mă iubeşte! A întins mâinile spre Mihăiţă şi l-a îmbrăţişat cu mult drag şi cu multă încântare. Pierdut în braţele Mariei, Mihăiţă a înţeles că e momentul să profite:
- Mami, putem să mergem la video, în camera voastră?
- Puteţi, dar să fiţi cuminţi !

Puştiul şi-a aruncat privirile triumfătoare spre tatăl său, iar acesta a putut descifra în ele un "sâc!" mare şi verde, la cre n-a putut şi nici n-a vrut să riposteze. După plecarea copiilor, Emil a împrospătat berea din pahare, apoi, ca şi când discuţia despre cozonac nici nu s-ar fi purtat, se uită la mine şi spune:
- Fratele meu, Dorin, este student în Timişoara... Am vorbit cu el la telefon, e de jale. Îmi povestea că prin oraş e vânzoleală mare... Cică un preot catolic nu vrea să părăsească o casă parohială... Enoriaşii îl susţin în faţa Securităţii, care era pe urmele lui... Cică popa ar fi agent al ungurilor, dovedit cu acte-n regulă... Dar, ce-ţi spun eu, Mihai!... Tu ar trebui să ştii mai multe... Se-ngroaşă gluma!...
- Si eu ştiu aceleaşi lucruri! Am aflat asta de la Europa Liberă, am completat eu, fără a lua în serios aluzia lui...

Emil, "bătea şaua să priceapă iapa" pentru că lucram în "industria de apărare". Credea că, fiind ofiţer, gata, deţineam informaţii ca şi cei din conducerea superioară, de partid şi de stat... Lucrurile, însă, nu erau tocmai aşa. Pe noi, cei din Comisia Militară, ne interesa doar producţia de tehnică specială, fabricată pentru Armată. Făceam o dată pe lună învăţământ politic, la sediul Ministerului, cu un colonel, abia pe jumatate convins şi el de ceea ce, bănuiesc, primise sarcina sa ne spună nouă. Politica, multora dintre noi, ne producea silă şi ca urmare o tratam cu repulsie şi indiferenţă. De fapt se profita de acea zi din lună, pentru a ne întâlni toţi reprezentanţii militari din fabricile şi uzinele bucurestene, pentru a ne sincroniza cu fel de fel de cerinţe impuse de producţia de tehnică militară specială. Era adevărat, însă, fiind ofiţer şi lucrând în Departamentul Înzestrării Armatei, am văzut şi am cunoscut multe lucruri, inclusiv de ordin social, care mi-au ridicat semne mari de întrebare. Una se spunea oficial şi alta se făcea în realitate...

- Doamne, iartă-mă ! Mie nu-mi vine să cred că toate câte spun ăştia de la Europa Liberă despre Ceauşescu sunt adevărate. Dacă totusi e aşa... atunci, cred că vor trebui schimbate, mai devreme sau mai târziu, multe lucruri în ţara asta, intră-n vorbă Irina.

-Eu nu mai înţeleg nimic !... intervine Maria. Ceauşescu, în loc să se ducă la Timişoara, să rezolve situaţia de acolo, pleacă teleleu prin Iran, ori unde mama dracului s-a dus! E "dus cu pluta", sau ce să însemne asta?
- Smecherie pentru cei din Occident! Ia să ne gândim: Dacă şeful statului pleacă în vizite peste hotare, ce să înţeleagă Occidetul în afara faptului că situaţia din ţară, în speţă cea din Timişoara, se află sub control? mi-am dat eu cu părerea.
- O mică precizare! intervine Emil, ironic. Pe durata vizitei, la cârma ţării a rămas "biroul 2"... Oare în caz de "dispariţie" a lui Ceauşescu că de, toată lumea ştie că-i bolnav, pe cine credeţi voi că va pune "Partidul" în fruntea României?
- Sincer, eu mă gândesc la Nicu, spune Maria, oarecum mirată de raţionamentul lui Emil.
- La asta se aşteaptă toată lumea, dar s-ar putea ca lucrurile să nu stea chiar aşa şi să ia frâiele "biroul 2", spun eu căzut pe gânduri.
- Si-a dat deja examenul, uite ce situaţie a creat la Timişoara!
- Nu te grăbi, Maria, să vedem ce-o face "biroul 1" cand s-o întoarce în ţară...

- Poate că, totuşi, lucrurile nu sunt atât de grave cum le prezintă cei de la Europa Liberă. Pe la voi, la serviciu, ce spun oamenii? întrebă Irina, cu o oarecare nelinişte, uitându-se la Emil.
- Ce-aş putea să spun?! M-am întors în tara acum două săptămani. Lumea nu prea vorbeşte despre astfel de lucruri, îi e frică. Nu ştii cine te toarnă! Oricum, nişte colegi, mai bine spus foşti colegi, nemţi, cu care am lucrat în Ucraina, îmi ziceau că Ceauşescu nu apucă anul...
- Pe naiba! Are atâţia securişti în jur încât nici vorbă de aşa ceva. Pe ăsta diabetul ori cancerul îl înlătură de la putere, răbufneşte Maria.

- Dă-l in măsa ! Ne stricăm seara cu probleme de politică... Să vă spun, mai bine, un banc pe care l-am auzit de la nişte muncitori din Ardeal, zice Emil...
Badea Gheorghe coboară de la munte... Petrecuse multă vreme la stâna lui izolată şi nu mai avea cunoştinţă de mersul lucrurilor pe la el prin sat. În drum spre casă intră intr-o alimentară. Se uită o vreme stupefiat, la rafturile goale, plimbându-se printre ele şi exprimându-şi nedumerirea cu voce tare: "No da' unde-i oloiu'?... unde-i mierea?... unde-i rişcaşu'?... unde-i pita? No, amu... da' unde ma duceţi?"
Am izbucnit cu toţii intr-un râs sănătos, dar pe înfundate...

- Apropo' ! zice Maria. Voi ştiţi ce-a facut Ceauşescu după ce a terminat "Dreptul"?
- ?!
- A trecut la stângul...

Trecusem deja la bancuri. În acea vreme, lumea bancurilor era a doua natură a românilor. Toţi, de la copiii de şcoală generală şi până la bunici, ştiau un banc, care exprima cu fineţe "parfumul subtil" al "epocii de aur"...

---

***

---

Prefaţă de Prof. Victor Becheanu - 31 mai 2011

---

Romanul „Vremea schimbărilor”, semnat de Milian Oros, este unul de factură modernă. Tehnica de creaţie ţine de arta camilpetresciană din „Ultima noapte de dragoste…”

Acţiunea operei se plămădeşte dintr-o înlănţuire de scene cu semnificaţii simbolice. Capitolele, şaisprezece la număr, nu poartă un titlu sau un moto. Ele pot primi însă câte un titlu din partea cititorului, precum: turturica ucisă, o zi de coasă, avem oaspeţi, o vizită la spital, alarma etc. Acest atribut al operei lui Milian Oros ne duce cu gândul la Ion Creangă sau Marin Preda, a căror operă oferă aceeaşi posibilitate cititorului. Autorul alternează cu abilitate scene din cotidian cu amintirile care-l copleşesc, cu trăirile aievea.

Acţiunea se deschide cu câteva scene domestice din viaţa personajului narator, Mihai Rus, şi a familiei sale. Punctul de referinţă al operei îl constituie evenimentele din decembrie 1989 din România şi dorinţa fierbinte a eroului de a se reîntoarce pe meleagurile natale. Protagonistul romanului, inginerul Mihai Rus, este originar din nordul ţării, dinspre Baia Mare, dar trăieşte în Bucureşti, viaţa lui şi a familei sale fiind strâns legată de cele ce se întâmplă la Comandamentul Armatei, la Departamentul de Transmisiuni sau la Uzina Electromagnetica, pe unde eroul nostru şi soţia sa, Irina, îşi desfăşurau activitatea.

Din punct de vedere compoziţional semnalăm faptul că naraţiunea este presărată cu descrieri ample şi portrete memorabile (vezi ”octogenarul cosaş”, ”mama” sau “colonelul Toader”). Dialogul ascunde o profundă analiză psihologică trimiţându-ne cu gândul la Hortensia Papadat Bengescu în “Concert din muzică de Bach”. Cu toate că, la modul general, sunt prezentate fapte cotidiene obişnuite: familie, serviciu, prieteni, distracţii – autorul face o analiză psihologică subtilă de la ambientul familial, la mici drame cotidiene, zvonuri, îngrijorări şi până la spaime şi buimăceli.

Aceasta este, considerăm, trăsătura caracteristică a operei lui Milian Oros în „Vremea schimbărilor”, căci titlul este o metaforă, metafora în care e îmbrăcat sufletul autorului, legat prin fire vizibile şi invizibile de locurile natale.

Dacă eşti sincer, ca cititor, şi ţi-ai deschis sufletul, găseşti în cartea lui Milian Oros, deopotrivă, melancolia, regretul, iubirea, trădarea, teama şi curajul; curajul de a lua viaţa în piept cu toate suişurile şi coborâşurile ei, fără a pierde ceva din atributele sufletului omenesc: a iubi, a urî şi a ierta.

În roman întâlnim o sumedenie de personaje din diferite medii sociale. Faptele şi întâmplările sunt prezentate la persoana întâi şi, prin amănuntele şi obiectivitatea lor, ca simplu cititor, e greu să crezi că autorul n-a lucrat efectiv în acele instituţii cu atribuţii militare. Romanul capătă astfel şi un pronunţat caracter autobiografic, iar prin amănuntele tehnice şi ale vieţii de cazarmă ne duce din nou cu gândul la Camil Petrescu.

În privinţa tematicii, până la ora actuală, romanul „Vremea schimbărilor” se pare a fi unic în literatura română, ca operă de ficţiune strâns legată de evenimentele din 1989 de la noi, făra a lua în calcul diferitele scrieri cu tentă istorică sau politică apărute în legătură cu Decembrie 1989 în România.

Lecturată cu atenţie de un cineast, această operă poate deveni cu uşurinţă o peliculă cinematografică a sfârşitului de secol XX şi început de secol XXI în capitala ţării – Bucureşti. Mediul social, starea de spirit a locuitorilor şi imaginile oraşului sunt însă diametral opuse celor prezentate de George Călinescu la începutul romanului “Enigma Otiliei”, cu un secol în urmă.

Se pare că Milian Oros intenţionează realizarea unui roman social ciclic, deoarece personajul Ioana, adolescenta îmbătată de dragoste din romanul cu titlu omonim (apărut la Editura Enesis, Baia Mare, 2008 şi semnat Milian Oros) îşi continuă viaţa şi în „Vremea schimbărilor”, acum căsătorită cu alt bărbat decât cel pe care îl iubise cu atâta patimă în tinereţe. Autorului să-i fie de bun augur!

Editura Enesis
Baia Mare
2010